Despre eroi. Și…

Foto: White forest in Aspen, Colorado (thegallerybypb.blogspot.ro)
Foto: White forest in Aspen, Colorado (thegallerybypb.blogspot.ro)

Eroi sunteți voi care, în fiecare dimineață, deschideți fereastra cu un zîmbet. Eroi sunteți voi care îi lăsați iernii un loc printre frunze. Eroi sunteți voi care auziți cînd sunteți chemați: „mama!”, „uite, tată!”, de pe o bancă din parc. Eroi sunteți voi care răspundeți. Eroi sunteți voi care aveți mereu pregătiți doi-trei lei pentru un corn, pentru un măr, pentru pauza de zece. Eroi sunteți voi care vă așteptați pensia și voi care încă mai nădăjduiți la o pensie. Eroi sunteți voi care vă citiți buletinul de analize. Eroi sunteți voi care iertați singurătatea. Eroi sunteți voi cei cărora lacrima le tace. Eroi sunteți voi care mai muriți cu cîte o linie, cu fiecare deadline. Eroi sunteți voi fiindcă vă e frică. Eroi sunteți voi care permiteți uitarea. Eroi sunteți voi care aveți timp și aveți nervi și răbdarea lor. Eroi sunteți voi care nu numărați nici zilele, nici oamenii. Eroi sunteți voi care aveți tălpi, palme și cuvintele lor. Eroi sunteți voi care aveți dinții și pumnii căutării. Eroi sunteți voi care suportați. Eroi sunteți voi care vă întoarceți acasă. Eroi sunteți voi care stați locului. Eroi sunteți voi care vă puneți capul pe pernă pentru nopți tot mai scurte. Eroi sunteți voi care citiți asta și acceptați înțelegînd. Eroi sunteți voi care, în fiecare dimineață, deschideți ferestrele ca și cum ar fi prima oară.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Capacul din carton verde

Era verde. Un capac din carton, verde, ramas de la o o cutie mare în care primise acum mulţi ani nişte mere verzi. Nu mai ştia cine i le dăruise, dar parcă simţea parfumul lor şi le revedea întocmai. Mai ţinea minte cînd în capacul ăla îşi stivuise toate scrisorile, foile, „manuscrisele”, pozele vechi. Se gîndise că verdele ăla aprins va fi uşor de zărit cînd va avea ceva de căutat prin hîrtii.  Ei bine, acum îi veni să arunce o privire, să frunzărească nişte imagini de hîrtie şi nu îl zărea. „Parcă îl văd, era aici”, îşi spuse. De cîte ori nu aţi avut senzaţia asta: „Parcă îl văd”?, senzaţie însoţită de panica leşinătoare, electrocutantă, a unei certe şi iremediabile pierderi? Nu, el nu intră în panică. Privi un minut în gol înspre fundul ăla de şifonier. „Asta e. Şi pînă la urmă ce mare lucru aveam de văzut printre hîrtiile alea?!” îşi zise, gîndind că, poate, dacă le-ar fi căutat mai de mult le-ar fi găsit şi poate ce era acolo chiar ar fi avut vreo utilitate cîndva.  Negăsirea îi tăie cheful căutărilor. Instantaneu. Nu era nici resemnare, nici tristeţe, nici lene, nici măcar interogarea dispariţiei, era doar un… chef. Şi era la o vîrstă în care multe, multe începeau să nu mai conteze, să nu mai fie utile. Cu atît mai puţin un capac de carton verde cu amintiri. Se aşeză în fotoliul lui de la geam privind spre grupurile de jos care treceau care-ncotro precum cuvintele. O zi ca toate celelalte.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

E duminică-toamna. Ei şi?

Precari (aşa-i zice, mai nou, plevei!), marginali, asistaţi, excluşi, captivi… Şi utopicii – cei ce-i privesc de pe margine,  crezînd că-i cu putinţă ca-n nu ştiu ce alambicuri să le ridice-un adăpost mai de doamne-ajută. Într-un alt cerc, de jur împrejur, ipocriţii, revoltaţii de serviciu şi, desigur, parveniţii, uzurpatorii-n haită. Normal, veţi zice, fiecare doarme aşa cum îşi aşterne! Nu mai sunt convins de asta. Jucăm, actori, în tabloul nostru, aşa-i, dar la urmă, mai mereu, alţii îi pun rama!

Din subspeciile galeriei nu lipsesc habotnicii. Mă sufocă. Fixişti, cu mintea şi convingerile cristal, fără îndoieli, zbiri. Nu au proprietatea dialogului,  a contradicţiilor, a cuvintelor şi gramaticii lor.  Ei decid fără să dea nimic înapoi.

„Keep calm!” Stai calm, adică! Un alt şablon la modă, importat, care împopoţonează „comunicările noastre… electronice”. Printre pisicuţe, peisaje paradisiace şi citate şmechereşti puse pe vederi vintage mi se recomandă să stau calm. Sau să stau calm şi să fac nu ştiu ce! „Stai calm-ul” ăsta l-am zărit inclusiv deasupra nu ştiu căror vorbe de-ale lui Blaga! Ah da,  citatele inspiraţionale şi calambururile verbale-ar trebui să ne ţină tari şi drepţi prin restriştile cotidiene! Stau calm şi ce? Pe unde-i viaţa, mă-ntreb mereu, pe unde-i viaţa în sufrageriile voastre virtuale cu pereţi albaştri?

Poezia mi-a rămas de apartament. „Poezie de apartament” i-ar putea zice. Băgată-ntr-un borcan legat cu sfoară şi cu eticheta asta va da bine, cred, în dulapul de sus al unei bucătării viitoare. Printre magiunuri şi cutii de tablă cu zahăr or cafea. Dacă vor mai avea şi acestea vreo trebuinţă atunci.

Inflaţie de toamnă declarată. E toamnă. A nu ştiu cîta. Dincolo de zemoasele epitete greţoase („Toamna îşi intră în drepturi!”…) e prima oară cînd mă întreb: Ei şi?!

Un pahar de vin, acasă. Sau o sticlă de vin dăruită unui prieten.  Toamna merită asta! Atît.

Trăim în poze. Lumea e într-o goană nebună după virtuţile imaginii. Se exersează cu sîrg, la fiecare colţ de stradă, arta fotografică! Terapie în grup. Developarea se face în solitudine!

Cred că de la un anumit prag (de vîrstă) mizantropia ne este cauzată de nişte ameninţări sau veşti foarte concrete. Pot ţine de condiţia ta fizică sau socială, de ratările tale recunoscute sau ascunse. Neîntîlnite înainte, ai a te obişnui cu ele. Ca în orice psihopatie, o altă ieşire poate fi să-ţi zbori creierii.

„Intrăm într-o paradigmă electorală”, zice cineva la tv. Mda… paradigma electorală mi-a intrat deja în cutia poştală. Citez dintr-un imberb şi… uninominal cvasianonim senator (aspirant la un alt cvasianonim şi dulce mandat!) :
Aşa cum şi dumneavoastră vă doriţi mai binele copiilor dumneavoastră, aşa şi eu, ca tată şi delegat al forţei pe care o reprezintă votul dumneavoastră, îmi doresc să las ceva bun în urmă. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”  (Sic!) Da, aproximativa epistolară, intromisă-n cotidianul meu m-a convins! Aşa să-ţi ajute Dumnezeu!

E duminică-toamna. Îl ascult pe marele Vîsoţki. Ce altceva? Sau: ei şi?


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Textele de interes personal

Poţi ajunge la un moment dat să supravieţuieşti, să respiri, din propriile texte vechi. Văd că nu sunt puţini cei care aduc zilei curente „repost-uri”, desigur acestea potrivindu-se perfect cotidianului. Normal, aparent nimic nu e nou în peisajul zilei de azi faţă de cel al zilei „de azi” de acum doi ani sau trei. Iar o asemenea privire, dincolo de a fi pur şi simplu leneşă, îţi poate da şi iluzia confortabilă a încremenirii în vîrstele şi stările alea de atunci… Mă întreb însă cît de „bine” sau de „corect” sau de „normal” e, pînă la urmă, să „trăieşti” în şi din texte, cu sau fără ghilimele? Şi nici măcar texte care te-ar face vreodată măcar vreun scriitoraş sau… simbriaş în ale scrisului, adică măcar cu o umbră de remuneraţie de pe urmele lor! Dar poţi măcar astfel „trăind” să te „bucuri” de efectul Placebo al textelor pe care le scrii, reamintindu-ţi-le (!), cu justificarea că găseşti în asta un tratament, că le foloseşti aşa pentru uzul psihic… intern? Miraj, Fata Morgana? Sau imaginea cartofilor crescuţi şi stafidiţi după o iarnă în beci? La ce bun, aşadar, textele de interes personal, cu atît mai efemere cu cît ele circulă exclusiv prin biţi? (Vechi sau noi, nu mai contează!) Ca purgative? Pentru salubritate? 😉

P.S. – E doar o simplă retorică aici. De interes personal. Muzica-i cea care contează!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Cuiul şi şurubul

N-am amintiri legate de „23 August”, nici nostalgii, aşa cum încearcă „mediile bine informate” să-mi stoarcă astăzi. Parcă timpul era mai lung şi cîntecul greierilor mai uşor de auzit… Am ceva trăiri legate de nişte vremuri, trăiri proustiene, asta da…

În ultimele 24 de ore am auzit de vreo 6 crime sau sinucideri, de o soţie omorîtâ şi găsită de copiii minori, găsţi apoi de vecini pe străzi, buimaci şi murdari de sînge… Nişte taximetrişti şi-au aplicat nişte corecţii cu levierele, alţii şi-au măsurat pistoalele. Un tînăr a fost lovit în cap cu o ghioagă. „Cu o ghioagă în cap a fost lovit”, ar fi repetat întărind imaginea un Zaharia Stancu…

Am văzut un asfinţit foarte portocaliu în seara asta. Şi încă e vacanţă parlamentară! Ce fain e să ai vacanţă toată vara şi să laşi „lucrurile serioase” pe mai tîrziu, cum ar fi alegerile locale şi generale adunate la un loc! 😉

În Piaţa Sfatului e… wireless la liber! Acum am aflat şi eu! :)) Da, e altceva să guşti inflaţia de revoluţii şi siropuri de pe FB la o îngheţată pe o terasă la arteziană! 🙂

Da’ să vă zic şi o poveste reală spusă de un amic.
Cică unor ştabi, doi nepoţi de bani gata, le-a intrat pe mînă acum cîţiva ani o şurubărie. Cea mai tare şurubărie din ţară care mergea ca unsă. Băieţii nu trebuiau decît să o ducă mai departe după reţeta moştenită. Dar, la un moment dat, a venit criza mondială şi alţi băieţi deştepţi le-au luat faţa, deh au prins nişte subvenţii, au sponsorizat nişte fotolii moi şi le-au pus fundiţe roşii şuruburilor lor. Băieţii noştri însă nu s-au sesizat la vreme cu mersul pieţei şi o huzureau mai departe în virtutea inerţiei. Ba ca să-şi facă viaţa şi mai uşoară şi frumoasă, ba chiar siguri că aşa vor da lovitura, şi-au instalat aproape cîteva june superaccesorizate, cu cele mai scurte fuste şi cele mai generoase decolteuri din ţară, ca să… implementeze o revoluţie în vînzări. În scurt timp, tot Dorobanţiul era plin de cărţile de vizită parfumate ale acestora: Celina – Trade manager, Geta – Account Director, Rebecca – Sustainable Development Coordinator, Veronica – Social Media Specialist, Mela – Digital Marketing Manager, Sorana – Brand Manager, Cici – Storage Administrator, sau… ceva de genu’. Toate sub sigla SC Şurubul SRL. La o aşa cheltuială sofisticată pierderile însă erau tot mai pe măsură iar vînzările se simţeau doar în bugetul cîtorva… bistrouri, service-uri auto, shop-uri vieneze sau veneţiene şi hoteluri discrete. Aşa că băieţii din poveste începură să aibă coşmaruri şi să-şi concedieze vechii şi fidelii şurubari, nu de mult fruntaşi pe ramura şuruburilor şi piuliţelor.
Într-o… bună zi, constatînd fatalmente că şurubăria e pe ducă, la finalul meetingului săptămînal, Mitică îl întrebă pe Ghiţă: „Ce ne facem, Ghiţă, că ne omoară ăl bătrîn?”Ce să facem, Mitică, planul de rezervă!” „Crezi că a venit momentul?”Clar! Închidem şurubăria şi ne apucăm de cuie! Le comunici tu vestea fetelor?”, zise Ghiţă!…
Şi nu-i banc! 🙂

V-aş mai fi citit şi cu ce-şi deschid ediţia de mîine cele vreo patru ziare serioase rămase-n viaţă, da-i tîrziu şi oricum le găsiţi pe net, sau după caz, pe FB!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

P.S. – Muzichia n-are nicio treabă! 😉

Căutătorii

Îi văd în fiecare zi. Şi dimineaţa cînd plec şi seara cînd mă întorc. Sunt o familie: un bărbat, femeia şi doi copii, doi băieţi la vreo cinci şi vreo şapte ani. Sunt ţigani cred, dar asta nu contează. Murdari, cu hainele rupte, cu pantofii, papucii rupţi… I-am observat în cîteva rînduri, pe soare sau ploaie, indiferent. Se instalează sub nişte pomi, pe iarbă, lîngă mica alee dintre blocuri, de pază la ghena de gunoi îngrădită în plasă. Este evident că acela este teritoriul lor. Ţin ghena sub observaţie şi cred că atîta timp cît ei sunt acolo nimeni nu se apropie. Fac deja parte din „peisaj”… Imediat ce apare un locatar din zonă să arunce ceva, unul din cei patru îl urmează şi înşfacă punga de gunoi lăsată în container. Nu le „scapă” absolut nimic. Şi-au „delegat” exact munca, sarcinile: cei mici se ocupa de aceste pungi menajere obisnuite, cei mari au în grijă „clienţii” care aduc saci, cutii mari. În ambele cazuri căutările sunt minuţioase iar „cîştigul” se adună în jurul lor umplînd locul cu pungi pline cu resturi alimentare, cu sticle şi pet-uri (unele încă purtînd ceva… conţinut) cu geamantane, cutii şi haine. În unele momente ale zilei îi poţi vedea pe copii jucîndu-se, ocupînd aleea, cu te miri ce bucăţi de plastic, creioane ciunte sau rupturi de caiete şi ziare, în timp ce părinţii dorm la umbră. În seara asta, pe înnoptat, la finalul „programului” copilul mai mare îl apostrofa pe mezin: „Ce, nu te-am învăţat să cauţi? Uite ce ai lăsat aici! Să vezi ce o să-ţi facă tata!” Căutătorul cel mic, poate furat de cine ştie ce ciob colorat, obosit sau cu gîndul la alt răgaz de joacă, scăpase ceva din prada cu preţ, iar acum tremura ca varga… Pesemne acasă îl va aştepta atingerea curelei celei late şi, posibil… o felie mai puţin din pîinea cu mucegai a zilei… Dar vine o nouă zi, poate mai bună…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune…

De n-ar fi fost atît de mărunte…

… un bob zăbavă, o carte, o muzichie, prietenii, un zâmbet, un hohot de râs, o îmbrăţişare, o frunză, un val pe nisip, o vară, o urmă de vers, o respiraţie, o gură de aer, banca dintre castani, iarba, piatra udă de sub talpă, un cer doborît de stele, un greier, regina nopţii, emoţia, merii, găleata grea de apă, îmbrăţişarea, lacrima de pe manşeta mânecii, coşul cu cireşe, cu căpşuni, podul, jarul din sobă, patul tare cu salteaua de iarbă, drumul din fundul curţii, cimitirul, dealul, sărutul, foile albe, plumbul, literele, şpalturile, titlul, nopţile, paşii, dimineaţa leneşă, cafeaua aburind, popasul, regretul, revolta, leagănul, genunchiul în nisip, pămîntul ud, pămîntul crăpat, aşteptarea calmă, orele clare, ceasurile măsurabile, paşii furişaţi, fotografiile puse la uscat, bradul, turnul, poteca, muntele, clopotul, iezii, carul cu boi, pîrtiile, refugiul, caietele, zăpezile, ploaia, raftul cu cărţi importante, mingea, umbra, asfaltul fierbinte, strugurii, marea, circul, sfiala, ruşinea, frica, şuviţa de păr, scâncetele, plînsul de-o noapte, oboseala, primele desene, primele litere, acuarelele, trubadurii, timbrele, pauza de ţigară dintre piese, festivalul, biletul de cinema, peronul, parfumul, stiloul, ochelarii lui, ziarele, capătul holului de spital, fîntîna, telefonul cu fise, discurile de pick-up, casetele, înregistrările, concertul de ora şase, culorile pastel, albumul cu picturi, căţelul alb şi pisoii, curţile, păpădia, păpuşa de lemn, pîinea de casă, vinul, macii, scrisorile, poeţii, somnul, scările reci de cărămidă, împrejurul mesei, acasă, timpul, anii…
Aş fi scris despre toate astea de n-ar fi fost atît de… insignifiante şi de-aş fi avut un… bob zăbavă!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Fotografia (foto)grafiei unei clipe

E inutil să-i faci unei fotografii o… fotografie. La ce bun să impresionezi memoria cu aceeaşi imagine de două ori? M-a fascinat de cînd mă ştiu lupta asta iluzorie cu clipa şi, poate, ofranda adusă inerţiei de către fotografie şi mînuitorii ei (fapt povestit de mai multe ori aici în „genunchi”). Fotografia este nesperatul nostru gînd că vom ţine minte ce a fost în momentul „acela”, înaintea şi imediat după el, în succesiunea unei imagini, ce ni s-a întîmplat „atunci” şi cine era cel de lîngă noi sau, eventual, din spatele obiectivului. O vreme ne reuşeşte asta însă după un timp rămîne doar fotografia în banalul sau arta ei, imposibil de povestit. Fotografia e amprenta unei clipe care trece, gest atît de efemer care face parte pînă la urmă din genomul nostru fiind… noi. Cum, la fel, fotografia de presă e ştire, cea de teatru e teatru, cea sportivă e sport sau (tomo)grafia e medicină… Scriu toate astea – ar fi trebui să fie doar o frază – răspunzînd unei provocări a lui Alex şi Alecu: „o poză şi o frază”. Îmi părea mai simplu însă şi-mi dau seama că pozele şi cuvintele pot scrie cu greu acelaşi lucru, ele se completează făcîndu-şi, fiecare, treaba lor, unele cu imagini, altele cu litere. Da, e inutil (dacă nu imposibil!) să faci o fotografie unei alte fotografii, adică să stochezi aceeaşi clipă de două ori… Cum inutil e să-i aduci aminte cuvîntului că e cuvînt… În asta stă tot mirabilul lor, al pozelor şi cuvintelor…
Fotografiile unor clipe de-ale mele, le-am adunat aici, aproape firesc, fără cuvinte, desenîndu-mi starea de acum:

Această prezentare necesită JavaScript.

Servus, Blogolume!
Aş fi curios să aflu (văd?) cum vă foto(grafiaţi) şi voi clipele:Fluturaş, Cristian, Onu, Rontzi, Teo, Nea Costache, Scorchfield, Gina, Mirela, Carmen, Gabriela, Se-cret, Cella, Deea, Cammely, Năbădăiosul, Mikael, Cati, Cristi, Camelia, Dumitru, Vania,
Toate cele bune!

Firescul zilei. Masaje patriotice

Românii trăiesc. Românii trăiesc din plin. Amar, dar trăiesc, cenuşiu, disperat, cu pasiune, cu furie, cu ură, săraci, trădaţi, tremurînd de frig, cu dragoste nebună trăiesc! Ar fi aberant să creadă cineva altceva. Am văzut o înmormîntare zilele astea, o înmormîntare liniştită, fără bocete, sobră, civilizată, de oameni senini. Apoi am văzut un alai de botez, şi ăsta calm şi fără strigături, de oameni curaţi. În piaţa oraşului, lîngă bradul convenţional al sărbătorilor grăbite,  tîrg de bunătăţuri eco, lume multă, în ciuda frigului, aproape la fel de multă ca la hypermarket. Muşterii cu zîmbet pe faţă, semn că merge treaba. Am călcat apoi prin cele trei sau patru librării din centrul oraşului, fără să caut ceva anume… Îmi place ca uneori să mă pierd citind alandala titluri iar parfumul şi culorile de cerneala ale coperţilor îmi funcţionează ca un soi de dezinfectant pentru ochi, respiraţie şi gînduri. Toate aceste librării erau pline de oameni mai mult sau mai puţin bezmetici decît mine, mai mult sau mai puţin… crizaţi. „Românii trăiesc…” mi-am zis, ieşind în aerul tare de sfîrşit de noiembrie, de sfîrşit de alt an, de început de iarnă, de duminică. Aer de trezire, de viaţă, aer rece de indiferenţă acolo unde trebuie (pe unde-şi împart unii bugetele pentru huzur) şi de strîns din dinţi de mers mai departe, acolo unde trebuie (pe unde rumânii trebuie să-şi poarte singuri de grijă). Şi ce e superb e că toate astea se întîmplă departe şi absolut paralel cu aceia care, din globurile lor de sticlă, vor cu tot dinadinsul să ne aplice abstracte tratamente de viaţă sau penibile masaje… patriotice doar la, cum altfel?, ore de maximă audienţă fix de 1 Decembrie. Fără să mă simt peste noapte mai român în România, fără să storc semnele de viaţă ale României văd că viaţa merge mai departe, şi cît de simplu… În fiecare zi.

Servus, Blogolume!
Cody desenează o lume nebună, da’ dragă lui şi… nouă 😉 Lilick îmi arată o pagină neştiută cu un cărturar: Ion Căianu. De la Sibilla aflu despre un apostol al neamului:  Sfîntul Arsenie Boca.  Alin îmi traduce managementul în… româneşte ;)…  Ela mă poartă în căutarea unui tom greu prin… bibliotecă. O iluzie găsesc la Tavi;)… De la Andi aflu că Romeo şi Julieta sunt de găsit la Mizil! 😉 Pe Gala o regăsesc cu bucurie premiată între coperţile unei cărţi. Un bun început. Despre o coborîre şi despre o… urcare aflu de la Gabriela, căutînd, găsind veşti optimiste.  Cum poţi strînge totul într-un buzunar învăţ acum de la Paul… Accesorii, enervări, condimente descopăr la Ilana… Un Minulescu mă aştepta la Răzvan… Un cîntec blînd, de la DeeaLia îmi dă semne din cărţi… Să ne citim, aşadar… Rose a găsit urmele lui… Freddy la Montreaux… „Verbalizarea unui adio”, o descopăr la Evergreen… O fiinţă de transparent cleştar? Camelia tocmai ce o desenează… Sorina îmi zice că litera poate fi drog sau poate mult mai mult… Cum se merge înainte aflu de aici, de la Ioana

Provizorii şi efemeri

Îmi e tot mai greu să mă agăţ de un subiect din „cotidian” pe care să îl consider demn de interes, demn de desfăşurat pe hîrtie. Or fi, dar eu nu le văd. O fi de vină oboseala cronică a acestui sfîrşit de an.  Poveşti cu interlopi şi poliţişti corupţi, situaţii dramatice cu oameni căutîndu-şi capul de aţă al vieţii între două, trei sau mai multe spitale închise pentru „inventar”, tăieri strigătoare la cer din veniturile pruncilor sau ale bătrînilor, extirparea speranţei tinerilor şi maturilor, dumirirea sau spălarea pe mîini a unor intelectuali, politicianisme fără noimă, incompetenţă, parandărături şi deficite în tot şi toate. Asta e tot. Nimic nou sub soare. Şi nu cred că lucrurile se vor schimba pentru o bună bucată de vreme.  Nesfîrşita gîlceavă pe marginea acestui tablou al neputinţelor noastre (implicit ale mele!) mi se pare de mult inutilă şi voi pune aici punct acestor subiecte pînă nu se va întîmpla „ceva”.

Am remarcat zilele trecute mirabila reinventare a unui artist, Damian Drăghici. El ne îndemna să procedăm la fel: să ne reinventăm.  Pe de altă parte am văzut o opinie a lui Dan Puric care a vorbit despre penibilul sărbătoririi Zilei Naţionale care se apropie… Cred că lucrurile se leagă. Dacă ne-am reinventa, teoretic vorbind, am avea şansa să scăpăm de acest penibil, de penibilul nostru ca fiinţă naţională. Dacă ne-am reinventa fiecare dintre noi (sau, oricum cei ce simţim necesitatea asta) penibilul nostru individual nu s-ar mai vărsa în penibilul naţional. De ce e însă asta imposibil? Am răsfoit azi două cărţi pe care eu le consider fundamentale şi care ar trebui studiate de toţi românii încă de prin gimnaziu, sau mai tîrziu ca lectură obligatorie în tramvai, la locul de muncă sau, ştiu eu, pe o bancă, pe aleea de sub Tâmpa: „Din psihologia poporului român” a lui Dumitru Drăghicescu şi „Psihologia poporului român” a lui Constantin Rădulescu-Motru. Le-am răsfoit fiindcă mi-am amintit că au fost memorabile momentele cînd le-am descoperit prima oară şi fiindcă oricum căutam nişte răspunsuri despre „noi”, indiferent de exagerările sau anacronismele prezente între cele două coperţi. Şi ce am aflat? Sau ce mi s-a lămurit?

Dumitru Drăghicescu:
„Românii au împrumutat moravurile şi viciile popoarelor care i-au guvernat şi protejat… de la greci lipsa lor de bună-credinţă în afaceri; de la principii fanarioţi amestecul lor de josnicie şi vanitate… de la ruşi desfrâul lor, de la turci lenevia; polonezii i-au înzestrat cu divorţul lor.”
Sau: „Istoria lor îngăduie românilor, cel mult, să facă planuri vagi, ceva mai puţin să le facă lămurite, precise, şi mai puţin să le înceapă a pune în practică, prea puţin sau deloc ca să le săvârşească şi niciodată ca să le desăvârşească. De aceea, în ziua de azi încă, noi plănuim foarte multe lucruri, din grabă, planurile noastre sunt totdeauna ceţoase, nelămurite. Cu cât însă plănuim mai multe lucruri, cu atât începem mai puţine. Cu toate astea românii încep foarte multe lucruri. Dar ce nu s-a început la noi? Şi totuşi, cu cât începem mai multe lucruri, cu atât mai puţine putem urmări în realizarea lor. De aci proverbul batjocoritor: „Românului îi e greu să înceapă ceva, că de lăsat se lasă el uşor.”
Ori: „„Ceea ce săvârşeşte românul, spune D. Drăghicescu, niciodată nu este desăvârşit. Neobicinuiţi cu încordările lungi, cu sforţările continui aproape nimic nu se face la noi, fundamental. Totul se face ca şi cum ar fi pentru ochii unor drumeţi, cari n-au de gând să vie de două ori pe acelaşi drum. Totul nu este să fie ceva, ci să pară că este. Lumea se mulţumeşte cu aparenţa. Sub aparenţă prea puţini îndrăznesc să scoboare. De aci goana după expediente. Omul cel mai tare în expediente va fi omul cel mai tare la noi, va ajunge cel mai departe, se va sui cel mai sus, atunci când soarta nu l-a făcut să se nască sus. Cei născuţi sus n-au însă nevoie de expediente. Auzeam un prieten isteţ, care definea într-o zi, într-un mod foarte semnificativ, noţiunea salarului: salarul pentru român, zicea dânsul, este mijlocul de a-ţi perpetua creditul.”
Şi mai mult: „Dacă ar fi putut ajunge ciocoiul la soare, ar fi pus stăpânire pe el şi ar fi vândut ţăranilor pe bani scumpi lumina lui Dumnezeu. Dacă ar fi putut pune stăpânire pe apele mării, ar fi făcut speculă din ele şi ar fi robit pe ţărani cu întunericul, cu frigul şi cu setea, după cum deja i-a robit cu foamea făcându-se stăpân pe pământ.”
Ba chiar: „S-a zis şi se repetă foarte des că biserica şi legea creştină ne-au scăpat neamul şi ţara de la pieire. Iată un lucru afirmat de toţi şi prea puţin controlat. Cu tot atât drept cuvânt se poate afirma că legea creştină, biserica noastră duse neamul românesc, în mai multe rânduri la marginea pierzării… Dacă legea creştină a făcut ceva ca să ne scape şi să ne păstreze n-a fost desigur în vederea lumii acesteia, ci poate, pentru lumea cealaltă, pentru împărăţia cerurilor… slavismul bulgar sau moscovit stătu gata, în două rânduri, să ne înghită, mulţumită bisericii ortodoxe ce avem comun cu el.”
„Provizorii şi efemeri”, ăştia suntem, altfel spus, în două cuvinte, potrivit lui Drăghicescu.

Constantin Rădulescu-Motru:
„Preocupat de ce vor zice alţii; uşurelnic când va trebui să ia hotărâri sub influenţa mulţimii; religios şi naţionalist de ochii altora, şi în genere totdeauna aţântit cu ochii după ce vor face alţii, românul pare dar a trăi sufleteşte mai mult cu o conştiinţă de grup, decât cu conştiinţa sa personală. În conştiinţa grupului îşi găseşte dânsul pe de-a gata până şi cele mai ieftine motive ale vieţii sale zilnice. Casa lui este plăcută după obiceiul românesc şi nu după gustul său personal; masa lui de asemeni; haina lui, de asemeni; până şi mormântul părinţilor săi de asemeni. Românul nu caută să-şi apropie natura externă cu gândul de a o transforma şi de a o diferenţia după caracterul persoanei sale, persoana sa nu cere de la natură diferenţieri speciale, ci ea se mulţumeşte cu acelea pe care le-a dobândit obiceiul neamului[…]. Fixarea personalităţii sale, românul nu o caută nici în timp, nici în spaţiu[…]. Românul când a avut ceva de păstrat, l-a încredinţat lumii. El şi-a vărsat focul inimii într-o lume tot ca a lui, şi a evitat totdeauna să stea de vorbă cu sine însuşi, sau să-şi sape gândul pe piatră sau metal. Lumea chemată să-i ştie gândul este lumea cu care el stă de vorbă; lumea cu care el poate cânta, juca şi munci împreună; este lumea vizibilă lui şi care îi absoarbe cu desăvârşire individualitatea.”
Sau: „Dacă, în timp, acest individualism românesc poate fi educat si transformat într-un individualism creator de institutii, este o altă chestiune. Educatia si transformarea nu se pot opera decât sub influenta factorului spiritual. Trebuie mai întâi realizată o voinţă unitară a sufletului românesc, care să-si facă un ideal din sufletul burghez, si sub conducerea căreia să se facă educaţia si transformarea individualismului subiectiv într-un individualism institutional. Nimeni nu poate prevedea dacå aceastå voinţă se va realiza prea curând; ceva mai mult: dacă se va realiza vreodată. Căci nu este numaidecât un postulat al istoriei omeneşti ca toate popoarele de pe pământ să ăjungă la individualism comercial burghez. Pot fi şi alte idealuri.”
Mai mult: „Populaţiile cu trecut istoric, în sufletul cărora caracterele institutionale au ajuns la o consistenţă puternică, îşi au actualitatea sufletească, în primul rând, influenţată de caractere institutionale si numai în al doilea rând de ceilalti factori. Fondul biologic ereditar si mediul geografic stăpânesc sufletul popula¡iilor tinere, care sunt fără trecut istoric şi fără puternice caractere institutionale. Intre cei trei factori existå asadar, în ceea ce priveşte influenţa lor, o contrarietate.”
Şi: „Este în lumea politicienilor noştri o manie de a considera ţara ca un bun al lor propriu asupra căruia pot face tranzacţii“ (…) „Lipsa de prevedere, care caracterizează opera noastră legislativă, se întinde peste tot, până la cele mai neînsemnate măsuri administrative“

Iertat să fiu pentru aceste prea lungi citate. Mai puteam adăuga ceva şi din Cioran sau Mircea Vulcănescu, cam în aceeaşi notă… Hai să ne reinventăm, aşadar şi să lăsăm… mărunţişurile! 😉 Sau, mai curînd să ne luăm drept slogan dantescul „Lasciate ogne speranza, voi ch’intrate!…”?

Servus, Blogolume!
Aş căuta nişte… „citate, maxime şi cugetări”… spulberatoare de iluzii naţionale şi la voi, dragelor şi dragilor, numiţi, prezenţi sau nenumiţi, absenţi… 😉

O dietă reuşită

Nu întîmplător zilele astea mi-au apărut din memorie, obsedant, versurile astea: „De-i goni fie norocul/ Fie idealurile,/ Te urmeazã în tot locul/ Vânturile, valurile.” Sunt de acord că undeva s-a produs un scurt-circuit în mintea mea din moment ce poezia lui Eminescu mi s-a asimilat celor mai prozaice, mai banale şi mai jalnice ipostaze ale zilelor ăstora. Şi nu cred că are sens să decriptez acum corespondenţa în realitate a vînturilor şi valurilor 😉 Dar senzaţia despre care vorbesc poate merge pusă în seama capacităţilor vizionare ale poetului despre care au vorbit nu o dată destui literaţi. Astfel aş putea, cred, să-mi scuz „declicul” pentru care nu mă îndoiesc aş putea fi acuzat de pîngărire de către oarece contemporani neprihăniţi.
În orice caz întîmplarea asta din mintea mea îmi dă, altfel, măsura „însemnătăţii” cotidianului în care mă mişc şi dinspre care vine ceva de-mi inoculează serul înaltelor comandamente tipărite în agenda publică a zilelor cu atenţie şi în taină pregătit. 🙂 Ei da, de aici aş putea face o mult mai puţin metaforică demonstraţie a anomiei care mă înconjoară (şi eram tentat să spun „în care trăiesc”!) sau aş putea vorbi iar despre virtuţile pîngărite ale neamului polemizînd cu cei care ar zice că acestea de fapt nu au existat niciodată, sau, mai simplu, aş putea aplica nişte înjurături cu adresă directă spre originile unor inşi anume… Însă privesc în jur la spectacolul absurd care m-ar putea contamina uşor aducîndu-mă la stadiul de imbecil – dovadă şi această inconştienta aducere a unor versuri la nivelul celor mai imunde realităţi! – şi mă întreb: cu ce folos? Şi îmi mai aduc aminte şi de o vorbă a unui fost prim-ministru englez, Clement Attlee: „Democraţia înseamnă guvernare prin dezbatere, dar este eficientă doar dacă îi poţi opri pe oameni să vorbească.” Pentru o dietă reuşită cred că ar trebui să vorbesc (şi) mai puţin şi mai ales să-i ignor împreună cu toate „realizările” lor zilnice. Ştiu că asta urăsc şi-i enervează teribil. Păcat doar că nu li se administrează în aşa fel, la asemenea proporţii, încît să o şi simtă! Da, dietei mele (nu, nu cu ceai de păducel sau rostopască! 😉 ) asta-i face pe mai departe foarte bine! 😉

Servus, Blogolume!
Şi a fost prima zi de şcoală! Noi încă o rumegăm încă nu ne-am dezmeticit, faţă de Vania şi Mirela… 😉 Dintr-o recreaţie mare povesteşte Onu… Un dans e-n toate şi-l găsesc la DeeaSibiul nocturn seamănă flagrant cu Braşovul nocturn 😉 Îl văd la Cristi. O anume singurătate găsesc la Gabriela şi o ştim toţi... Cati, despre o altă aberaţie dintr-un şir infinit insuportabil…  O fărîmă de timp, valabilă, nu probabilă… sper… E la Cella… Despre un minor… Oktoberfest braşovean, încă neajuns însă pînă-n… octombrie, a scris CameliaZamfir îmi face-n ciudă cu o hălăduială la… Ploscoş. Cu opriri în Valea Vântului şi-n Valea Tânjală… Mult vânt şi destulă tânjală ne mai bântuie! O toamnă frumoasă la… conjunctiv, găsesc la Cristian. Gânduri de must, da… de linişte şi deal…

P.S. – Oh, era să uit! Muzichia n-are nicio legătură, nu vă faceţi griji! 😉

Insuportabila viaţă. Efemeride

Editorialul de presă, mai cu seamă cel de ziar este o specie, o… vieţuitoare de text cu o soartă ingrată, asemeni şi vehiculului care îl poartă: pagina de ziar cu o existenţă incertă şi pasageră. Este nedrept să fie aşa şi ştiu asta încă de pe vremea cînd la o anumită oră a serii cotidianul îmi cerea şi mie – în unele perioade zi de zi – să umplu peticul din colţul primei pagini cu o părere „la ordinea zilei”. Şi nu era cea mai lesnicioasă intreprindere asta ca pornind de la un fapt de multe ori banal şi repetabil să produci… editorialul în aşa fel încît să conteze în existenţa-i efemeră şi mereu împotriva şabloanelor şi locurilor comune, mereu cu ambiţia de a fi ceva mai răsărit decît însăşi realitatea care l-a inspirat. Şi din cauza asta am considerat mereu editorialul de presă ca un gen greu – în ciuda aparenţelor! – şi nu tocmai la îndemîna oricui şi cred că puţini sunt gazetarii care pot fi numiţi, graţie unui anumit har, editorialişti iar în faţa lor se cuvine să te-nclini… Printre aceştia fiecare oraş îşi are editorialiştii săi, puţin ştiuţi în restul ţării neavînd privilegiul de a scrie şi la oarece gazete naţionale dar ei nu sunt, de multe ori, cu nimic mai prejos decît vedetele şi recunosc că atunci cînd mă aflu în cine ştie ce colţ de ţară unul din tabieturi mă face să mă duc la primul chioşc şi să iau ziarul local pentru a căuta editorialul şi editorialistul.
Editorialul este, după mine, iată, implacabil o efemeridă şi puţini au fost cei care au încercat să-l scoată din această stare adunîndu-l între coperţile unei cărţi. Eu unul prefer ca el să rămînă aşa, efemeridă de o zi, deşi recunosc că uneori aş căuta să văd (gest mai curînd masochist decît cu rezonanţe istorice) ce şi cum se întîmpla cîndva citind un asemenea text, venit de la o… dată fixă. O astfel de încercare i-a reuşit pe deplin Feliciei Popa, ziaristă cu nume de aici din Braşov, care are toate argumentele (în primul rînd condeiul!) în „Murim cu viaţa în braţe” o carte de citit (eu unul chiar o citesc cu drag, poate şi din motive subiective, lesne de-nţeles) din cînd în cînd care a adunat, iată, insuportabila viaţă pe care am trăit-o şi o trăim cu toţii aici în această insuportabilă lume, de trei ani încoace.
Ce se întîmpla în 3 septembrie 2008 în aşa fel încît editorialista „Ghimpelui de Braşov” să afirme că „Dresajul continuă!„? Felicia Popa scria: „Suntem jucării perfecte sau perfectibile, la îndemîna elitelor politice şi financiare care ne fură libertatea, timpul şi voinţa, contra „compensaţiilor” materiale. Odată dresaţi, suntem prinşi în sistem şi, cu certitudine, integritatea, sănătatea, timpul şi viaţa noastră nu mai contează. Dresajul continuă! Trebuie măcar să încercăm să identificăm care ar fi soluţiile pentru a trăi. Să revenim la viaţă, aşadar!
Şi cum stăteau lucrurile după încă un an, în 2009, tot pe vremea asta în prag de toamnă?… Pe 14 septembrie 2009, Felicia Popa nota, sub titlul „Du-te-n… dorinţa noastră. Huuuooo!„, aşa: „Cum îmi permit să nu folosesc formule de politeţe, cum să mă adresez atunci şefului statului? Simplu. Urmez exemplul prezidenţial. „Să ştiţi că mai sunt oameni care mai simt româneşte în România, dumneavoastră nu cred că simţiţi româneşte!” a spus cu năduf, o doamnă prezentă la Târgul Caşcavelei. „Asta să n-o spui! Asta s-o spui la tine acasă!”, i-a replicat preşedintele, permiţîndu-şi să o tutuiască, de parcă s-ar fi înfruptat împreună din caşcavalul Puterii.” Nu-i aşa că toate astea par însă încă foarte proaspete? Da, aşa e şi de aceea acum înţeleg rostul unei asemenea cărţi, adunătoare de întîmplări trecute-n editoriale: ca măsură a timpurilor şi moravurilor noastre. Presimt că altfel îmi vor părea citindu-le mai peste cinci sau zece ani! Şi-mi îngădui aici chiar şi o speranţă, să constat că finalul editorialului ce a dat un titlu atît de tare cărţii Feliciei Popa va fi ţinut doar de o pagină de literatură şi nu de drama unor existenţe reale:
„Dacă, totuşi, printr-un miracol, mai e vreme, poate că într-o bună dimineaţă a Istoriei ne vom trezi, înţelegînd că am fost refuzaţii Europei şi, solidari, vom renunţa la cămătăria planetară pentru a salva măcar onoarea urmaşilor, că a noastră prea mult a fost violată. Dumnezeu să ne ierte!” („Murim cu viaţa-n braţe”, 16 mai 2010)

Servus, Blogolume!
Chat Noir are un punct de vedere privindu-l pe Isărescu (care a cam… tăcut în ultima vreme!), punct de vedere care, cred, e pe cale să devină tot mai… constant şi… unanim. Nu pun întrebări retorice, asistăm însă la o coborîre de pe-un soclu! 😉 Cîntece şi frunze de toamnă, găsesc la Mirela, după ce voi fi ales un măr… verde!  Vremi trecute, nostalgii şi nu numai nunţi, de citit la OnuGeo caută ceva urmări la o… remaniere şi ceva… adresabilităţi! 🙂 Senzaţii… viaţă şi nicidecum… iluzii găsesc la Cella… Gînduri de viaţă şi muzici, aşa printre… clickuri, la Ana lui… Manole! 😉 Un amestec straniu de verde şi căprui, îmbrăcat în toamnă, găsesc la Teo. Şi-un cîntec la care m-am gîndit şi eu, iar!… 😉 Suntem prea înţelegători, totuşi, spune Cati în nişte zile din care nu prea mai avem ce alege sau înţelege…  O cură de slăbire ne propune Lanternativa… 😉 Ar fi o idee! Fotbal şi… trompete. Da, asta e, după cum zice Achilianu. N-aş fi crezut că e aşa de greu să-ţi iei o… canapea. Sebra m-a lămurit… Hm… nu, nu mă-ncumet! O să-ncerc cu ceva mai simplu, cu un taburet de exemplu! 😉 Majurul Onici are ceva gînduri… arbitrare, după cum spune Vania… Gîndesc că din pricini… bugetare! Nu prea e de trecut prin Piaţa… Bălcescu! 😉
Toate cele bune!

Un zvon şi-o emoţie. Înţelesuri…

Un zvon care m-a… electrocutat astăzi m-a pus pe gînduri şi am realizat că de multişor nu mi-am mai văzut mulţi dintre prieteni (şi nu că ar fi prea numeroşi!), că nici măcar n-am mai schimbat cîteva vorbe cu ei chit că telefoanele şi internetul îmi sunt la îndemînă… Din fericire, după aproape o zi de îndoieli (ştiţi senzaţia aia de om lovit cu lecuca-n cap?!) de priviri în urmă şi de remuşcări aproape, în cele din urmă zvonul… fatal a rămas doar zvon… fatal. După mai multe ore de întrebări, cum spuneam, am apelat, cu inima-n gît, numărul vechiului prieten aşteptîndu-mă fie să nu-mi răspundă nimeni fie să mi se confirme implacabilul… Nu ştiu dacă aţi avut vreodată senzaţia asta… Însă mi-a răspuns chiar el: „Eheheee, ce faci bătrîne, mai trăieşti!?”... mi-a zis jovial eu înghiţindu-mi aproape limba! Şi zic că mi-am înghiţit… limba fiindcă replica pe care, instantaneu, am fost tentat să i-o aplic ar fi fost: „Ce mai faci tu băi băiatule, c-am auzit c-ai… murit?!” Dar mi s-a părut o glumă sinistră, chiar dacă doar eu, prietenul-zvoner şi-un alt bun amic căruia-i încolţisem şi lui întrebarea, cunoşteam contextul acestui deznodămînt! Ei… şi am stat apoi un pic la poveşti cu promisiunea că-i musai să ieşim la o bere zilele astea fiindcă altfel ea s-ar putea transforma în… ţuică fiartă, prin aburii iernii, şi-ar fi păcat…
Nu vă daţi seama ce uşurare am simţit după conversaţia cu vechiul camarad în tot restul orelor şi pînă acum! De atunci îmi tot fac inventarul prietenilor şi rememorez involuntar întîmplări mai vechi sau mai noi. Toate, spumoase, toate încărcate în fel de fel de urmări de la momentul producerii lor şi pînă azi. Toate, descoperite acum parcă într-un cufăr prăfuit uitat prin nu ştiu ce colţ de pod. Pe unii i-am aflat prin nişte alte părţi de lume, pe alţii la o aruncătură de băţ, dar cît habar mai am de viaţa lor sau ei de a mea? Chestia asta mi se pare de neiertat acum şi, chiar dacă spun asta sub impresia emoţiei de azi, cred că vine un moment cînd unele lucruri ar trebui cîntărite, cînd foarte importantele obligaţii cotidiene ar trebui cernute în raport cu… măruntele întîmplări memorabile şi oamenii care ni le-au prilejuit la un moment dat… Trec veri, toamne, ierni şi am uitat pînă şi vocea sau chipul unora dintre ei. Şi? Pentru ce?… Ce contează cu adevărat? Da, mi-e tare bine să-i ştiu „acolo” şi cînd iată, ceva-mi zdruncină binele ăsta parcă se dărîmă cerul pe mine… Da, doar gândul ăsta şi e de ajuns să înţeleg „însemnătăţile” trecerii noastre…
Ei bine, dragilor, vă avertizez: pregătiţi-vă să vă… inoportunez de-acum cu cele mai… stupide întrebări sau… invitaţii! Nu de alta, dar o întâlnire cu… fuscelul de loitră mi-a ajuns! 🙂

Servus, Blogolume!
Ceva… mâncărimi de primăvară în apucături aparent de… poveste găsesc la Vania 😉 La Gigi, încă persistă sentimentul acela de… insulă. Mirela şi culorile ei extraordinare, mereu surprinzătoare! 🙂 (M)ilf, fără Petrov(?) le ridică o originală statuie pompierilor, cu ceva vreme înainte de 13 septembrie 😉 O leapşă frumoasă, despre cărţi, primesc de la Cati… Atîtea cărţi mi-s dragi… încît lepşele-mi par tot mai neîncăpătoare… Nea Costache pregăteşte ceva?… Aşteptîndu-i recomandările îl… frunzăresc 😉 Papillon îmi spune despre rătăciri şi pierderi… Da, ştiu…  Ceva senzaţii amare găsesc la Lollitta… cu iz de trafic electronico-blogheristic. Cred că m-am lecuit de asemenea… alergări 😉 La Ioan descopăr un… dacă… 😉 Despre ţiganii… înţeleniţi pe sub podurile Franţei mai aflu de la Karla. Onu a plecat într-un basm de concediu! 🙂 Ticke mă lămureşte în privinţa „rostului”… petiţiilor, pe hîrtie şi/sau on-line 😉 Athe e într-o tabără. Pe bune! 😉  Cella ştie – şi-am mai făcut referire la asta… – toate-s fugare. Atunci?… Picături de dor şi buze cu gust de mere… la Cristian. Senzaţii şi cumpeni, undeva, aprope de o piaţă din Gibraltar, dinspre DanaAndi îmi lasă un bob de nerăbdare şi n-ar fi prima oară ;)… Roxana priveşte dinspre un azi bolnav spre un mîine iluzoriu… Deea-mi vorbeşte despre lei şi… leoaice 😉 Ionutu e de ceva vreme… internaţional 😉 dar scrie ca şi cum ar fi aici… Jos pălăria şi baftă! Angela are o poveste cu… miliţieni. Scrisă meşteşugit, ca de obicei, întîmplarea-mi pare… cunoscută, doar că nu era vorba de… Miliţie 😉

Toate cele bune!

Vara pe uliţă. Tîrguiala

M-au exasperat zilele astea ştirile cu suta de mii de turişti veniţi la plaja de weekend de la Mamaia, cu aglomeraţia de pe autostrada Bucureşti-Constanţa, cu marea de trupuri întinse la soare, cu înghesuielile nocturne din cluburile încinse. Nu am suspectat niciodata mass-media româneşti de prea multă imaginaţie iar asta mi se confirmă iată azi. Chit că e vorba despre aceleaşi bătătorite ştiri de sezon sau despre episodicele sinucideri sau înmormîntări de artişti cheia în care sunt tratate este aceeaşi: gros-planuri şi comentarii imbecile întinse pe zeci de minute.
Una peste alta este ok acum ca şi anul trecut, acum trei ani sau şapte ani. Gîndesc că atîta vreme cît cotidianul nostru, realitatea noastră, aşa-zisul mental colectiv plutesc nezdruncinat pe aceleaşi ape, în aceleaşi coordonate, totul este, nu-i aşa?, în regulă! S-ar putea zice însă că una vezi la televizor şi alta este viaţa, că la ştiri ni se serveşte un simulacru de realitate uşor digerabilă. Posibil, dar cred că atîte vreme cît digerăm asta lucrurile sunt neschimbate. Digerăm fiindcă ne convine, ne place, consimţim că aceea e realitatea de care aparţinem. Şi nu vreau să spun că aş fi preferat ca lumea să nu se ducă, să nu trăiască, să nu evadeze, să nu sfideze criza. Nici vorbă! Ceea ce vreau să spun este că această realitate mie îmi confirmă din nou subţirimea argumentelor existenţei noastre. Aş putea vorbi despre scala de valori pe care navigăm sau despre… o „axiologie” a mass-media însă ar fi o chestie preţioasă – o altă latură în care cădem atît de uşor din cealaltă, facilă. „Sîntem deocamdată ceea ce ne îndeamnă lumea noastră să fim, iar trăsăturile fundamentale ale sufletului nostru ne sînt imprimate de conturul lumii exterioare ca de un tipar. Fireşte, a trăi nu este în fond decît o tîrguială cu lumea. Aspectul general pe care ea ni-l prezintă va fi aspectul general al vieţii noastre…”, spunea Ortega y Gasset… Mda… însă el mai lăsa locul unei tîrguieli, tîrguială pe care eu unul nu o găsesc. Eu aş fi pus pe tarabă azi o zi de vară… pe uliţă! N-am să o mai şi descriu însă, vă asigur doar că-şi merita preţul! 😉

Servus, Blogolume!
Zamo îmi aminteşte de… ţigăncile copilăriei, într-un melanj interesant 😉 Şerban găseşte kilogramele de timp din clepsidră! Teo îmi arată urma apăsării piciorului dîn iarba cu rouă. A lui, a ta, a mea… dintr-o dimineaţă, trecută, de week-end. Georgiana şi nebuniile ei de la… mare… 😉 Dana trece printr-o situaţie pe care o cunosc prea-bine, dintre cele care orînduiesc pînă la urmă lucrurile şi ne arată ce contează de fapt şi cît de facil este… restul. Îţi ţin pumnii, Dana! La Deea Dulce, Dulcea Deea găsesc mereu… visuri… Dumitru mă încredinţează că… undeva mai sunt de găsit…  energii corect răscolite! Departe… O mie de suspensii… ştiute, probate. La Evergreen.  O viaţă în procente? Poezie în statistici? La Cristian. Cîntecul… acela şi îmbrăţiarea tăcută, aici, la RodicaVania ne îndrumă spre nişte… dependenţe: cele fotografice ale lui Alex.

Zîmbetul de pe Calea Victoriei. Un gen dispărut…

Cum arată 30 de secunde de visare? Poate că am privit preţ de acest timp chipul în somn al celei (sau celui) de lîngă mine. Poate că m-am gîndit în acest timp că visează ceva, frumos, din moment ce zîmbeşte… Nu ştiu cîtă vreme a trecut de atunci, am uitat de fapt cînd am făcut-o… Apoi nu ştiu cînd cineva m-a  privit pe mine astfel gîndindu-se la visurile mele, nu mi-a spus-o şi nici nu am surprins momentul în fracţiunea de secundă a trezirii. Acum cred că înseamnă mult acea privire. Şi zic asta după ce tocmai am citit despre Alexandra Sandu, tînăra artistă care s-a gîndit să invite în studioul ei foto aproape 1000 de oameni pentru a le fotografia chipurile în 30 de secunde de vis… Fiind nişte şedinţe foto cred că surîsurile şi visele celor fotografiaţi au fost un pic forţate dar ideea mi se pare extraordinară. Să fotografiezi chipurile îndemnate să viseze gîndindu-se la ceva frumos… Să-i faci pe acei oameni să se gîndească la ceva frumos… Apoi declaraţia Alexandrei: „Românii sunt prea încrâncenaţi, trag cu dinţii de viaţă” a venit şi ea ca un „flash”… Nu ştiu dacă oamenii aceia fotografiaţi şi-au păstrat zîmbetul mai mult de cîteva minute dar cred în starea lor de bine indusă de acest experiment şi cred că vor zîmbi amintindu-şi întîmplarea. Nu i-as suspecta de nesinceritate… Şi cred că mulţi alţii vor zîmbi cînd le vor vedea chipurile în afişe lipite pe Calea Victoriei. Este un exerciţiu pozitiv acesta. Mai cred şi că zîmbetul de astăzi îţi aduce zîmbetul de mîine, cu efectele previzibile asupra zilelor şi aşa mai departe… Şi m-am mai gîndit la ceva aflînd despre încercarea Alexandrei: de cînd n-am mai citit o ştire pozitivă? Poate, totuşi, nu e un gen condamnat la dispariţie…

P.S. – Apropo de fotografii… Cine şi în ce fel mi-o fi şutit pozele din al doilea genunchi al lumii? Pe bune, mi-au… dispărut într-o bună zi. Poate cuiva nu i-a plăcut ceva, poate nu erau prea multe zîmbete acolo. Acum caut pe cineva să-mi ilustreze la loc şi acel genunchi. Nu cred că se va oferi cineva, prea ar fi o ştire… pozitivă 😉