Atît

Băi, știi care-i gustul vieţii la un moment dat? E ăla cînd îi cureți ghetele de noroi fiică-tii, dimineața și cînd îi strecori fără să ştie 10 lei in buzunar. Și e atît cît e.

În faţa blocului. Vecinătăţi

Bărbaţii, vreo trei patru, sting arşiţa cu cîteva rînduri de bere. Femeile, vreo patru cinci, îşi sting ţigările de marginea bordurii şi stau cu ochii pe droaia de plozi de-o şchioapă din jur. Strigătele intermitente ale acestora te fac să tresari din minut în minut ca la gîndul unor teribile incidente. Din cînd în cînd se schimbă pamperşi pe capota maşinilor ascunse prin tufişurile din parcare. Cîte un scîrţîit de cauciucuri ameninţă şi el, la intervale fixe de timp, siguranţa cuiburilor de pisoi şi căţei care completează habitatul familist care-mi aminteşte de atmosfera plină de muşte a străzilor mărginite de blocurile de nefamilişti de odinioară.
Ce-i drept, muşte sunt şi aici, destule, şi te conduc la sigur, dacă ai rătăcit cumva calea, spre tomberoanele de la marginea perimetrului. Acolo e zona de zi şi de muncă a nemernicilor cu căutături perfide spre „familia” de dincoace (posibila pradă). Uneori, cîte o mătuşă aduce de sus – după un scurt şi strident dialog de la înălţime spre bază – o farfurie cu plăcinte, clătite sau porumb fiert. Din cînd în cînd cîte un bărbat sparge un pepene sau doi şi-l împarte vecinilor, după care-şi vede sub atenta asistenţă a celorlalţi de mica mecanică a autoturismului din dotare. Pe la orele prînzului lucrurile se liniştesc brusc, semn că toţi se vor fi retras pentru două-trei ore pe la casele lor…
Pe măsură ce cade răcoarea vioiciunea comunităţii creşte din nou, rotiţele cărucioarelor şi roţile bicicletelor prind a se învîrti, creşte şi vigilenţa mamelor atente la imprudenţele provocatoare de julituri ale odraslelor, marginile trotuarelor se garnisesc cu cîteva rînduri de doze de bere, cu muşuroaie de chiştoce şi de coji de seminţe. Sunt orele favorite ale precupeţului cu chioşcul de la colţul blocului a cărui clientelă fidelă îi mai numără şi pe cei cîţiva adolescenţi de vară accesorizaţi cu cîte un „smartfon” şi adunaţi, la tovărăşia de seară, în jurul boxelor unei maşini mov decapotate. Generaţia următoare, carevasăzică…
E vară, e „vacanţa” de vară şi e copilăria de jos, din faţa blocului. În unele weekenduri se lasă chiar şi cu sfîrîit de grătar. E bine, e… vară de vară! Nu se compară cu restul vremii şi al anotimpului de ploaie şi de frig. Nimic altceva nu se compară cu asta. E copilăria pe care şi-o vor aminti…
„Sus” e fie o altă şi… aceeaşi ordine a zilei, fie o previzibilă, distrată şi fără sens coabitare între vacanţele unor venetici importanţi. La aprinderea felinarelor gălbuie şi la apariţia moliilor se aude invariabila stingere: „Să vă ia mama dracului! Mama dracului să vă ia!”, ţipă horcăit în mulţime baba şoldie, de la unu’, cu găleata-i verde în drum spre tomberoane.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Hai să mai şi trăim, zic! Aşchii

Hai să ne vedem de viaţă, zic!… Prea ne-am suspendat, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, de aţele intereselor altora. Prea ne-am rupt în paişpe, aşchii, aşchii… Prea ne-am lăsat captivi în ură de au ajuns pînă şi copiii să nu-şi mai vorbească şi să nu se mai joace-n faţa blocului… Să respirăm, să ne tragem sufletul, oricum e limpede că pînă-n toamnă războiul (şi nunta şi parastasul!) lor vor fi la fel de încrîncenate, pînă ce lucrurile vor intra în făgaşul lor „natural”, istoriceşte şi româneşte vorbind, potrivit… tradiţiilor. Ca să nu mai fim dezamăgiţi ar trebui mai înainte însă să nu ne mai lăsăm dezamăgiţi. O lecţie din trecut, pentru viitor, nu pentru acum…

Şi hai să ne vedem de viaţă, zic! E august deja şi trec pe lîngă noi pînă şi morţii! Să ne luăm munţii şi marea-n piept. Să ne scoatem poeziile şi muzicile de la naftalină. Să ne învăţăm copiii cu iarba. Să ne punem pălăriile de paie, să ne luăm cămăşile şi fustele înflorate şi să fluierăm pe-nserat pe Corso. Luaţi-vă şi spadele şi armurile şi lăncile că-i rost de cîte-un cavaleresc duel pe Cetate. Puneţi-vă clipa-ntr-o poză şi răspîndiţi-o-n lume să o ia la vale că-i vorba să se tot ducă. Spargeţi cîte-un pepene cu pumnu’, cît mai e. Luaţi-vă sania de iarbă, udaţi-o cu rouă şi daţi o tură prin copilărie. Luaţi-vă luna plină la subţioară să vă îngîne-un cîntec de leagăn. Concediaţi-vă codurile galbene, angajaţi-vă o paparudă şi demisionaţi din insomnie. Trageţi de funie zmeul de ploaie să ne ude tălpile. Apoi legaţi-l de cumpăna fîntînii voastre. Scoateţi butelca de vin din pivniţă şi puneţi-v-o pe frunte să vă aburească arşiţele. Vorbiţi-vă de sunteţi nevorbiţi! Plîngeţi de sunteţi neplînşi! Iubiţi-vă de sunteţi neiubiţi! Lăsaţi Roma veche să se trezească-n voi, aşa cum zicea îndestulatul cu cuvinte Fănuş! Cu cuvintele fără şir ale lui Sorescu! Şi mai puneţi naibii şi cîte-o virgulă-ntre subiect şi predicat! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Tristeţi cu cireşe. Lumea lor…

„Mami, am mîncat căpşune şi cireşeee! Pe toate le-am mîncat! Ne-a dat mama lu’ Victor!” Am surprins această exclamaţie, la locul de joacă unde se adună toţi prichindeii din colţul nostru de cartier. Puştiul, de vreo şase anişori, îi făcea această dezvăluire mamei lui venită să-l ducă în casă. Un licăr de tristeţe, de amărăciune am zărit în ochii ei, în loc de orice alt răspuns… Revelaţia copilului mi-a sfîrtecat şi mie mintea şi amintirile. Sigur astfel de scene se petrec zilnic acolo între copii… Unii mai îmbrăcaţi, alţii, majoritatea, mai ponosiţi. Scena mi-a amintit parcă de botniţa lui Zaharia Stancu, din „Desculţ” sau de acel vers al lui Labiş: „Mănânc şi plâng. Mănânc!”… Ştiu că dramatizez. Mai ţin minte însă ulcioarele, găleţile pline cu cireşe şi căpşuni cu care venea cîndva bunicul acasă… Sunt patetic, da, întrebîndu-mă cu şablonul: „În ce lume trăim?!” Şi nu atît noi care-am avut cireşe să ni le facem cercei, cît copiii noştri, cei ce urmează… Lumea lor…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Căutătorii

Îi văd în fiecare zi. Şi dimineaţa cînd plec şi seara cînd mă întorc. Sunt o familie: un bărbat, femeia şi doi copii, doi băieţi la vreo cinci şi vreo şapte ani. Sunt ţigani cred, dar asta nu contează. Murdari, cu hainele rupte, cu pantofii, papucii rupţi… I-am observat în cîteva rînduri, pe soare sau ploaie, indiferent. Se instalează sub nişte pomi, pe iarbă, lîngă mica alee dintre blocuri, de pază la ghena de gunoi îngrădită în plasă. Este evident că acela este teritoriul lor. Ţin ghena sub observaţie şi cred că atîta timp cît ei sunt acolo nimeni nu se apropie. Fac deja parte din „peisaj”… Imediat ce apare un locatar din zonă să arunce ceva, unul din cei patru îl urmează şi înşfacă punga de gunoi lăsată în container. Nu le „scapă” absolut nimic. Şi-au „delegat” exact munca, sarcinile: cei mici se ocupa de aceste pungi menajere obisnuite, cei mari au în grijă „clienţii” care aduc saci, cutii mari. În ambele cazuri căutările sunt minuţioase iar „cîştigul” se adună în jurul lor umplînd locul cu pungi pline cu resturi alimentare, cu sticle şi pet-uri (unele încă purtînd ceva… conţinut) cu geamantane, cutii şi haine. În unele momente ale zilei îi poţi vedea pe copii jucîndu-se, ocupînd aleea, cu te miri ce bucăţi de plastic, creioane ciunte sau rupturi de caiete şi ziare, în timp ce părinţii dorm la umbră. În seara asta, pe înnoptat, la finalul „programului” copilul mai mare îl apostrofa pe mezin: „Ce, nu te-am învăţat să cauţi? Uite ce ai lăsat aici! Să vezi ce o să-ţi facă tata!” Căutătorul cel mic, poate furat de cine ştie ce ciob colorat, obosit sau cu gîndul la alt răgaz de joacă, scăpase ceva din prada cu preţ, iar acum tremura ca varga… Pesemne acasă îl va aştepta atingerea curelei celei late şi, posibil… o felie mai puţin din pîinea cu mucegai a zilei… Dar vine o nouă zi, poate mai bună…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune…

Memorii dintr-o cutie de carton

S-a făcut noapte-n plină seară. Da’ noapte de-ţi bagi deştele-n ochi. Vijelia e ca alea din miezul iernii doar că acum obrazul îţi e şfichiuit de frunze, crengi şi mucuri de ţigări ridicate la înălţimea capului. Gura şi un ochi i s-au umplut de nisip. Înainte să i se trîntească uşa în spate, înainte să-l spele şuvoiul de apă al ploii, apucase să mai vadă bradul din faţă cum se unduia amplu asemeni şoldurilor unei codane…

„Oamenii mai şi mor, mai şi uită”. Nu ştia ce-i veni în minte acum vorba asta. Zîmbi. Tocmai ce-i spusese cu o jumătate de oră în urmă, copilului: „Stai liniştit, toate blocurile au paratrăznete care opresc fulgerele…” „Ce-s alea paratrăznete, tati?”. „Uite vezi ţeava aia lungă de pe blocul din faţă? Aia cu o bilă în capăt? Ăla e un paratrăznet”… „Aha, atunci pot dormi liniştit, nu-mi mai e frică de fleşurile alea de pe cer”, îi răspunse copilul şi-l pupă. Zîmbi din nou. „De unde-o fi auzit ăla mic cuvîntul ăsta: flash? Hmm”…

Se aşeză la calculator, poate de data asta i-o ieşi să lege cîteva cuvinte fără să se lase furat de miile de aprecieri monosilabice ale citatelor altora, de clipurile entuziasmante dar niciodată ascultate, de extazul unei… „socializări” parţiale şi fără memorie. Asta ajunsese să-l exaspereze: inconsistenţa memoriei în faţa şuvoiului de autosuficienţă solitară. „Oare ĂIA DE ACOLO chiar au naivitatea să creadă că-i bagă cineva în seamă? E ca la talk-show-uri: câţiva inşi se inflamează, alţii stau cu gura căscată tîmpiţi de revelaţiile care le zdruncină neuronii. Cei despre ale căror grozăvii se vorbeşte rîd de se cocoşează şi-şi văd de treabă.  Pînă mîîine, inşii o să uite. Şi o să o ia de la capăt. În fiecare zi la fel, uitînd ziua de ieri. Ca-n „The Time Machine”, cu Jeremy Irons, doar că  fără finalitate.” Inconsistenţa memoriei…

Scria şi el citate. Trăia în citate. Nu mai reuşea să termine o carte, o răsfoia şi căuta citate. Apoi se împopoţona cu ele ca şi cum el le-ar fi gîndit. Asta îl enerva la culme. Încă o dovadă că nu mai avea răbdare, că era foarte superficial. Avusese dreptate tipul ăla: „Supravieţuiţi într-o cutie de carton. Şi aia banală, mizgălită neglijent, ca orice cutie de carton. Putea fi măcar o operă de artă în toate petele alea negricioase şi în dungile verzi şi maro!”…

Adrian Păunescu, hulitul, muşcatul, scuipatul, invidiatul poet ar fi împlinit nişte ani chiar azi, dacă n-ar fi plecat neîmpăcat pe la sfîrşitul toamnei trecute. I-a citit azi nişte editoriale. „Băi frate ce ţi-i mai altoia pe ăştia, pe bune!”, îşi spune. „Cum naiba să nu-l urască din tată-n fiu?! Ăştia rămaşi acu îs mici copii! Ne-a dovedit, dom’le în toată drama şi tristeţea şi mizeria lui de la sfîrşitul zilelor! Are posteritate şi crapă unii de ciudă pe faza asta si acu’! Uite cum zice, de parcă-i azi: „Proiectul noului fel de societate, care se construieşte aici, acum, devine mult mai clar: fără şcoli, fără spitale, fără fabrici, fără unităţi agricole, fără oameni. Idealul va fi ctitorirea de bordeluri, baruri, restaurante de lux, hoteluri, săli de tragere, internet, crematorii. Odată şi odată, trebuia să pornească şi România această reformă. ” Mare poet, mare patriot!

Chiar ar fi scris ceva, aşa de la cap la coadă, ceva pe sufletul lui, nu al altora. E greu cu atîtea ziare pe monitor, cu atîtea ştiri în zig-zag şi-n diagonală. Îi venea să povestească despre senzaţia aia de scîrbă şi de scoatere din minţi cînd îl vede pe… docentul ăla, zilnic, la prînz cum îşi plescăie cu gura deschisă, meticulos, sandwich-ul cu salam, cum îşi suge măselele,  şi cum rîgîie satisfăcut la urmă. Bine măcar că-i bărbat că dac-ar fi femeie şi-ar vărsa maţele instant… Sau ar scrie savant despre… managementul timpului, pierderea în detalii inutile, superficialitate, frica de răspundere, analfabetism, ignoranţă, îngîmfare, impotenţa în comunicare, pupincurism, lipsa de viziune şi lipsa proiectelor sau iar despre memoria scurtă. Adică despre garanţia falimentului…

Îi este silă şi ciudă, iar, la ora asta. „Cum naiba pot unii să le întoarcă pe toate pe toate feţele în fiecare zi, să spună nimic despre nimic, dar să dea impresia că spun mereu altceva?”

A murit şi Arsenie Papacioc, călugărul din Dobrogea. Iertat să fie, da’ mare lucru nu ştia despre el… Mai auzise cîte ceva. Ia să caute un citat! Uite: „Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ţi tai voia şi să asculţi. Şi, fraţilor, ştiţi ce înseamnă cruce: să duci ce nu-ţi convine. Asta înseamnă!” „Mda… Mare om!”

Acu’ un an, îşi aminti, murise şi Mircea Micu… Tot un scriitor. Parcă a fost iar, ieri… „Din tot ce ştiu atât îmi mai răsare Zgomotul surd, dantelării rapace.„

Nu ştia, sau uitase că Ţoiu, Constantin Ţoiu a făcut şcoala la Braşov, la Meşotă. „Obligado”, „Căderea în lume”, „Lumea în două zile”! „Ce cărţi, ce scriitură, ce fraze, ce vremuri!”, îşi zice. Noroc, da tot cu un ziar că şi-a amintit. „Cît or mai fi şi ziarele astea şi cît şi-or mai aminti şi ele de oameni!” Ţoiu mai e cu noi, a făcut 88 de ani de două zile. Da, un citat, desigur, uite ce zice, că bine zice: „La 20 de ani iubeam cărţile, ele erau femeile mele, la 40 de ani de iubeam femeile frumoase, iar acum iubesc amintirile. Nu sper să mai trăiesc pentru că am trăit destul, dar mi-aş dori să pot să merg, să mă mai însănă­to­şesc să pot să fac excursii singur.” „Dumnezeu să ni-l ţină şi să-l citim aşa…”

Ploaia, furtuna, s-au potolit. Putea fi mai rău. Auzea la tv alte aberaţii reformiste. ceva de genul: „Nu trebuie plătit niciun leu pentru arieratele la medicamente, pînă nu se reglementează piaţa şi în spitale şi în farmacii…” Sau aşa ceva… „Foarte bine”, îşi zise! Oamenii mai şi mor, mai şi uită!”  Se obişnuia cu gîndul ăsta, semn că se maturizase. „Rahat! Nimic nou sub soare!”

Citise aici acum vreo două zile, un text tare, cu o colecţie de citate, poţiuni împotriva speranţei. „Pentru a reduce într-adevăr populaţia, rapid, va trebui să trimiteti toţi bărbaţii la luptă şi sa ucideti un număr semnificativ de femei fertile …Cel mai rapid mod de a reduce populatia este prin foamete, ca şi în Africa, sau prin boli cum ar fi Moartea Neagra … “ Aşa zice un individ de la nu ştiu ce Departament de Stat… Acum va putea dormi liniştit. Şi mîine (în… Real Life) o să-i citească şi copilului toate frazele alea. Ba, mai mult, o să-l pună să le scrie de cîteva ori, citeţ, în caiet, ca să nu-i mai fie frică de… fleşuri!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

UPDATE!
Ce-i cu zilele astea? A murit azi, 21 iulie, (şi) Mircea Ivănescu. Unul dintre ultimii mari!… „Despre moarte ca revedere”?…

Greutatea unor gesturi. În România reală

Am citit, acum cîteva zile, la Lia despre povestea „Steluţelor de mare”. Desigur, de aici din blogolume, ştiam mai de mult şi despre „Oamenii darnici” şi nu o dată am zăbovit asupra paginilor cutremurătoare scrise de Isabelle Loreley. Pagini greu de citit, dar de trăit!
Copii bolnavi încurabil, copii fără casă, sărmani, singuri… Drame inimaginabile pe care puţini dintre noi le pot imagina, le pot gîndi, dar să le mai privim de aproape?! Ştiu bine cum arată saloanele unui spital de copii, saloanele precum „nişte acvarii”, cum spunea Lia, saloanele cu omuleţii de acolo cu tot. Am văzut chiar copii bolnavi care-şi purtau singuri de grijă într-un spital fiindcă părinţilor lor nu le era permis să rămînă cu ei. E greu să-ţi imaginezi ochi mai trişti decît ai acelor copii care înţeleg perfect totul, cum e greu să vezi – şi infernal să trăieşti – privirile fără sprijin şi disperarea părinţilor legaţi de mîini şi de picioare lîngă pătuţurile copiilor cu branule şi perfuzii în mînuţe… Şi vorbesc despre saloanele de boli… obişnuite. Saloane din atîtea spitale care, astăzi sunt la limita supravieţuirii, fără hrană şi medicamente. Toate acestea se întîmplă aici, lîngă noi, în cotidiana vecinătate. E adevărat, vecinătate atît de plină de necazuri şi necăjiţi încît e greu să o mai înduri, să o mai accepţi. Vecinătate în care solidaritatea pare tot mai abstractă.
Apoi arunc în acelaşi timp o privire spre dezmăţul politicianist evidenţiat în fiecare zi de presă. Ce prăpastie! Care este România reală, ce contează, mă întreb din nou. Şi cine, ce face, instituţional, guvernamental dar şi individual pentru ceea ce contează? Vorbeam la început despre paginile virtuale ale celor mai de sus, dar pagini în spatele cărora este viaţă, voluntariat, gesturi reale şi nu vreau să par patetic. Oamenii ăştia adună, de te miri unde, hăinuţe şi hrană şi jucării pentru copiii bolnavi. Ei au reuşit mai mult decît să privească sau decît să vorbească, ei aduc lumii necăjite alinarea deplină. Şi mă întreb din nou: ce ne trebuie, de ce avem nevoie pentru a ne redescoperi umanitatea în ţara asta? Vocaţia voluntariatului sau educaţia voluntariatului pe care nu le avem, pe care mulţi le confundă cu cerşitul, aţi spune… Şi asta e adevărat. Dar parcă doar conştientizînd şi citind despre asta am putea fi mai aproape cu un pas de gestul… de făcut.
Eu mă plec pînă la pămînt în faţa acestor oameni şi ştiu undeva, aici aproape, o… cutie pentru donaţii, a altor oameni minunaţi (de aici din Braşov) pe care îi admir şi îi cunosc de mult, echipa Hospice „Casa Speranţei” şi voi lăsa, din nou, nişte bănuţi acolo… Înainte de a încerca apoi continuitatea altor gesturi, în măsura celor ce-mi sunt la îndemînă, în aceeaşi direcţie a acestui Hospice, în care se petrec alte gesturi mirabile care, ar trebui… măcar cunoscute şi recunoscute de toate… vecinătăţile noastre.