Prin casă

ce faţă de toamnă
rătăcită,
cu ochi spălăciţi,
furioasă prin casă
respiră depresii şi trage storurile,
trînteşte uşile şi molfăie tăceri.
ar coafa soarele cu cenuşă de cuvinte,
ar izbi cu mere-n gînduri,
ar stoarce de vînt frunzele din glastră,
ar face din aşternuturi scînduri.
o verific la unghii: pămînt.

DXXXVII

În care zăpezile-s cu nervii la pămînt.

D

În care poetu-i un fel de pămînt de flori.

În care poezia…

…poezia ta-i mîncare pentru îngeri, Vasile,
stai liniştit, le-ai lăsat destulă
şi de sub verdeaţa pămîntului
oamenilor nu are cum să le cadă
vreo firimitură,
îngerii tăi nu mor de foame, Vasile.

Salvador Dali – „The Fallen Angel” (Illustration for Dante’s „Divine Comedy” 1951)

CCLXXIII

În care am întins pe cer ferestrele nespălate ale pămîntului.

Fratele nostru, pămîntul

Curg streşinile straşnic, a toamnă, dar vom uita şi anul acesta să strîngem apa de ploaie. E timpul cînd nu mai avem ce uda, vinul încă nu este vin şi lucrurile ne îndeamnă să procedăm astfel. Unii încă ne mai privim cu nostalgie sandalele care ne-au slujit cu îndărătnicie o vară întreagă, alţii nu… Ne bucurăm la gîndul că la liniştea cuptoarelor noastre pline de jar, la iarnă, ne von zvînta hainele ude de păcate şi vom urzi bucurii şi mai mari. Pentru sănătatea noastră, pentru sărăcia noastră uităm însă de acest obicei prinşi fiind de ale toamnei treburi, de bancnote albastre ori verzi.  insecticide, prafuri sunt prea puţine pentru bolile noastre de ani. Şi cîte generaţii vor mai trece aşteptînd la uşile vreunei farmacii sau cafenele? Pămîntul şi noi suntem la fel de însetaţi, dar nimeni nu stă să ne ude. Iar pronia cerească face şie ea ce poate, adică ne binecuvîntează business-ul, cu fast şi belşug. Doar gîndul nu ni-l luminează nimeni şi ne purtăm mai departe generalissima ignoranţă cu trufie, fără taxe, peste vămi. Din cînd în cînd se mai nasc şi mai mor poeţi cu alte veşminte decît cele de dinainte, cu plete şi insigne, dar cine stă să-i vadă? Comitete, societăţi, acţiuni ne creditează viaţa în valuri de hîrtie, sperînd într-o iertare. Dar pentru ce şi pentru cine? Copiii inventează alte jocuri şi alte vorbe, cu surle şi trompete, la scară mică aceeaşi timpurie boală. De-ar face şi ei greve, de la joacă, şi şi-ai alege boşii, le-am da crezare oare?
E toamnă şi ştergem care cum putem praful de peste toate, cu memoria înmuiată în apă de ploaie şi ştearsă apoi bine, în amurg, doar nu ne-o vedea nimeni. Ce ne va potoli gîtlejurile şi pîntecele înfometate şi cine va da înapoi toate astea gîndului? Cine ştie, poate fratele nostru, pămîntul…

27.09.1990

P.S. – Dintr-o pagină veche de jurnal… Dincolo de cele cîteva naivităţi pe care mi le privesc cu duioşie chiar, mă întreb: ce s-a schimbat de fapt?… Muzichia, da, e din vremea aia, ba chiar mai veche… un pic 😉

Derdeluşul de iarbă. La Ţară

Ţin minte, şi nu ca ieri, dealul din fundul curţii şi cărarea îngustă, cît un spate de om,  lungă de vreo sută de metri, străjuită de gardurile din ochi de sîrmă. La început, cărarea aia era curată, pămîntul bătut era ca-n palmă, doar frunze de salcîm şi ieşirea lină spre deal. De la un an la altul, pe măsură ce Ei au îmbătrînit şi băieţii s-au rărit, poteca devenise tot mai anevoioasă, bolovănoasă, ca o mică junglă, iar din gardurile de sîrmă muşcau scaieţii şi urzicile.
Ajuns în buza dealului mă puteam tăvăli prin iarba grasă înălţată lejer pînă la genunchi, iar potecile în sus îmi erau ştiute, mereu aceleaşi, printre merii, pe atunci bogaţi. De la un an la altul, iarba îmi părea tot mai arsă, nu mai era nicio potecă, parcă cineva intrase cu plugul chiar şi acolo iar merii se răreau şi ei, unul cîte unul uscaţi la vederea pîrjolului. Cred că nici bătăliile noastre, cu mere la-ndemînă, nu i-ar fi putut împuţina într-atît.
De undeva mai de sus, preţ cît de o goană sănătoasă, ne străjuia un nuc grozav, atît de falnic încît respectul pentru el dusese din an în an vorba că nu e bine să încerci să te caţeri spre cuiburile lui cu nuci. A fost singurul copac respectat ca un om pe care l-am cunoscut, singurul sub care, trecătorii de-acolo, cu sapa sau coasa în mînă, îşi dădeau jos pălăria. Nu ştiu dacă nucul ăla ar mai avea azi puterea aia să străjuiască ceva, pe cineva… Pe ici pe colo în trupul ăsta de deal găseam şi destule viroage, cazemate de pămînt în care săpam tranşee sau bordee pentru caloienii din verile cu arşiţă…
În dreapta, cum priveam spre culmea mereu prea îndepărtată, culmea dulce cu struguri în şiruri cît orizontul, în dreapta era urcuşul abrupt, spre vîrful ca o redută pe care zăceam întins cu orele privind, ca dintr-un şezlong de iarbă, tot satul aşternut la picioare. Casele aliniate, uliţele, şoseaua asfaltată dintre ele, acoperişurile din tablă, roşiatice, argintii sau verzi. Le puteam de acolo, de sus, prinde între arătător şi degetul mare şi puteam auzi bine pînă şi mersul lanţului pe roata de fier a fîntînilor, rumegatul molcom al vitelor sau caprelor, ca să nu zic că o voce mai hotărîtă părea să fie acolo, la un pas. Aşa linişte era, în copilăria aia de atunci…
De multe ori, de pe piscul ăla de deal ne porneam întinşi pe săniile noastre de iarbă, meşteşugite din doage albastre furate din butoaie de vin… Ne întreceam cu iezii, iar de mine ţinea mereu aproape Bobi, căţelul alb-pufos şi atît de viu încît, şi după ce nu a mai fost, l-am clonat ani la rînd şi cred că aş putea să o mai fac şi astăzi… Niciodată derdeluşul acela nu a fost unul de zăpadă ci numai de iarbă. Iarbă neveştejită.
De la un an la altul, reduta aia de deal mi-a părut tot mai cocoşată, mai dărîmată… Poate pe măsură ce, din vîrful ei a coborît cimitirul, pe care niciun gard nu l-a mai putut încape. Cimitirul ăla pe care-l priveam în glumă şi ale cărui porţi, atunci cînd se deschideau, dădeau pentru noi gaşca de copii adunaţi „de la oraş” în fiecare vară, semnalul de zbenguială şi veselie, ca la nuntă, cu chiote acoperind neînţelesele bocete… Doar cimitirul ăla a mai rămas „La Ţară”, coborît pînă-n prispele caselor… Ale caselor dinspre care nimeni, de mult, nu a mai primit nicio veste.