Moft de-o iarnă

Spuneam cîndva… „mi-e vară încă…” Dar uite cum se-ntoarce vremea şi vremurile şi azi aş zice că tare-aș vrea să-mi fie iarnă! E nefiresc acest februarie, cum nefirești au fost și decembrie și ianuarie. „Prea cald pentru luna mai?”. Da, cald ca-n mai de cîntă dimineața mierlele buimace sub geam. Ce vrea să însemne asta? Niște tulburări meteorologice?… Probabil. Dar dacă-s pe-aici și alte tulburări? Mă uit în jur și oamenii-s parcă-s bolnavi de aripi și priponiți de semafoare. Eu însumi mă simt ca un zeppelin cu elicea ruptă. Și-n locul oamenilor ce-avem? Nervi care umblă liberi pe stradă. Isterii care se defenestrează în capul celor mai înainte amintiți. Glezne desculțe care mimează că se dau pe gheață pe asfaltul lucios și cu urme de sînge. Ba, chiar și mai prozaic: știri fără noimă, corpusculi sociali și politici inutili izbindu-se de ecranul televizorului, asemeni acelui Dracula iubăreț prefăcut într-o chiropteră sașie.
Nu ne-ar fi prins bine niște zăpezi mai zdravene, niște geruri mai temeinice, zău? Atît cît să ne așeze neuronii la loc și să ne bage mîinile-n mănuși iar amneziilor și asteniilor… mințile-n cap ? Cît să ne lase-n pace măcar urșii, ghioceii și pițigoii?…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Strada suficientă

poţi uita drumul,
poţi să n-ai răspuns la
„ce-i în mintea ta?”.
poţi să nici n-o ai,
să înşeli aparenţele,
oraşul să te creadă mintos…
poţi uita liniştit,
urmele rotulelor în zăpadă
o să-ţi arate drumul pînă acolo,
pînă-n capătul străzii suficiente,
unde doi jandarmi îşi răsucesc cîte-o ţigară.

Foto: Snowy Day, Warsaw, Poland (bluepueblo.tumblr.com)

 

Cîntarul de anotimpuri. De Mărţişor

Aud zvonuri de primăvară. Înşelătoare, de bună seamă! Vine, a venit, în schimb, primăvara pe pereţii albaştri care ne ţin… parşivi de urîtul zilelor. Oraşul e mohorît încă şi, pare-se, se încăpăţînează să mai rămînă aşa. Da, e devreme, primăverii astronomice îi mai trebuie ceva drum să ne ajungă… Am dat o raită „pe Republicii” ieri. Cazemate de zăpadă murdare de-a lungul Corso-ului, sloiuri ameninţătoare de-a înaltul, tranşee de gînduri vădite pe chipurile trecătorilor înfriguraţi. Căutam nişte mărţişoare… N-am găsit. Nu spun că nu am cumpărat cîteva dar… n-am găsit mărţişoarele alea pe care le ştiam eu. Trei sau patru tarabe mici, răzleţite pe ici si colo, şi mărţişoare fără chichirez, nemeşteşugite, aşa cum le ştiam. În alte primăveri pe Republicii n-aveai loc să arunci un ac în forfota muşteriilor de mărţişoare. Ce, cine i-a alungat? Da ştiu, prin pieţele periferiilor sunt destui, probabil pe acolo taxele sunt mai mici, dacă nu cumva „edilii” le-a interzis „în centru”! Sau, poate, nu mai e o „afacere” şi Arghezi e prea uitat? Să fi fost şi vreo teamă, ceva, de vreun protest al mărţişoarelor? Protestul ăla care aducea primăvara? Mai ştii?
Da, ştiu, am mai avut senzaţia asta de… „nu mi-e primăvara aia pe care o ştiu eu”. Nu ştiu exact dacă se referea chiar la o primăvară sau poate la o toamnă şi dacă, atunci, o fi prevestit altceva… Cîntarul meu de anotimpuri e defect de mult. Da, mi-e iarnă încă… Ştiu, aşa cum ziceam, trebuie să fie pe aproape pe undeva, decoltată, parfumată, nurlie, primăvara dar… încă nu e!

Nu e

În cutia de sidef şi aloi
Au venit podoabe noi,
Lăcuste, păianjeni, brotăcei.
Nu te speria de ei.
I-am încremenit în stihuri blajine,
Ca să te găsească pe tine,
Stăpână.

Şopârla-i pentru glezna de la mână,
Iar şarpele pentru grumaz,
Fetişcană de atlaz –
Şi pentru şoldul dumitale, de vioară,
Domnişoară.

Te rog a mă ierta
Dacă-ţi zic şi tu şi dumneata
Şi dacă din cuviinţă şi de frică
Mintea mi se face peltică
Şi uitucă mi se face.

Chihlimbarul ăsta-i o răgace.
Matostatul e un cărăbuş
Prins acuş.

E adevărat? Nu-i adevărat!
Gângăniile au cam întârziat,
Şi cutia de lemn de aloi
S-a întors din drum înapoi,
Pe spinarea furnicilor
În hamul şi hăţul panglicilor,

Bună dimineaţa duduie!
Uite-l mărţişorul: nu e!

(Tudor Arghezi – „Mărţişoare”, 1936)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Sinistrul alb şi wall-urile albastre

Pe efemerul şi amăgitorul perete facebook am lipit azi o vorbă de-a lui T.S. Eliot: „Vin alegerile. Se declară pace universală şi vulpile au interesul sincer de a prelungi vieţile orătăniilor.” Desigur, a întrunit numeroase like-uri, cum like din belşug capătă la repezeală şi pe nemestecate orice şi oricine, acolo sau… dincolo, într-o lume în care realitatea e un miraj cu tendinţe psihopatologice. În sfîrşit, nu despre asta e vorba… „Maxima” lui Eliot mi s-a părut mai mult decît asezonată celor ce (ni) se întîmplă sau (ni) se pregătesc. Privesc peste infernul alb de afară, peste neputinţa sau… nedorinţa unui stat de a nu-şi fi abandonat cetăţenii cei mai amărîţi în cavouri de zăpadă sau de a nu-i fi lăsat în starea umilă de vieţuitoare tîrîtoare în vizuine întunecate cerşindu-şi gura de aer (şi nu pot să nu mă gîndesc la şobolani aici!). Reformaţi şi dresaţi pînă la catafalcul de nămeţi, cetăţenii vor fi adormit cu un zîmbet îngheţat, nu ca după o viaţă împăcată sau ca după o glumă bună ci amar-nedumeriţi. Privesc totodată la înştiinţarea de la fisc prin care mi se ordonă să-mi plătesc dările, chiar dacă am făcut-o cu mult înainte ca zelosul stat să-mi fi ţintit gîtlejul ca să mi-o vîre satisfăcut!
Mai sunt numai cîteva luni pînă la „alegeri” şi da, vulpile (sau lupii) au interesul „sincer” de a prelungi vieţile orătăniilor. Tare mi-e temă însă că pînă atunci va fi suficient timp ca iarba să crească frumos de la Armăneşti pînă-n Piaţa Universităţii iar „orătăniile” să uite din nou sinistrul graţie unor pilule roz sau portocalii (după caz!). Cum, la fel, îmi e că „opoziţia” va fi căzut pînă atunci direct din talk-show-uri în cîteva încăpătoare capcane întinse de oamenii prim-preşedintelui de partid şi de stat iar „alternativele” vor fi rămas doar la nivel de manifeste zugrăvite pe wall-uri albastre! Dar da, ştim că regula e ca dezamăgirile să fie pe măsura şi măreţia aşteptărilor. Aşa că, hai să nu ne (mai) facem iluzii!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

S-a topit. Şi a devenit apă. Mile..

Mile Cărpenişan, ziaristul, a murit astăzi. Atît de tînăr… Reporterul nostru de război… Unul dintre cei cîţiva pe care-i avem, pe care i-am avut. Un om excepţional, după cum spune multă lume. Un om modest. Un om dedicat cauzelor, aşa cum astăzi sunt tot mai puţini… Un Om. Un om dintre cei pe care nu i-am cunoscut dar, nu-i aşa?, toţi avem senzaţia că îl cunoaştem, că l-am cunoscut… De fiecare dată cînd se duce un jurnalist, se duce o lume. Se duc mărturii, se duc ştiri, se îngroapă istorii şi, mai ales, mor cuvinte. Asta fiindcă ziariştii nu prea au viaţă personală (după cum ar zice Nichita), nu-i prea pun preţ şi rup din ea pentru a le-o împărţi celor ce privesc spectacolul fără să aplaude însă, de astă dată… Asemeni unor soldaţi… Şi spun asta ştiind că, poate, o vor înţelege numai aceia care, au gustat măcar, din pîinea asta… a cuvintelor.

De cîteva ori am răsfoit şi eu şi blogul lui Mile Cărpenişan. Era acolo un refugiu în contrast poate cu cele transmise de reporterul Mile Cărpenişan… Un refugiu plin de viaţă, de poezie, de expresii fruste, de umor, de tristeţi, împliniri şi neîmpliniri, de revolte, de provocări. Şi, şi acolo erau cauze, gesturi nobile, francheţe, solidaritate. Privesc şi acum acele pagini, mă uit la date, citesc în diagonală, răsfoiesc. Mă gîndesc: acesta e blogul lui Mile şi Mile nu mai e… Ciudat… E prima oară cînd citesc blogul unui om care nu mai e, al unui om de care ceva, cumva, m-a legat… Fie şi doar cuvintele. E foarte ciudat să privesc astfel un blog. Este viu, foarte viu. Mile e acolo şi voi avea senzaţia asta şi peste mai multe zile, sau luni, citind mereu cîte ceva din rîndurile lui ca şi cum ar fi fost scrise azi, de el.  Blogul „jurnalistului în vremuri interesante”, sunt convins, va rămîne acolo şi el ne va scrie mereu cîte ceva… acolo. De… Acolo…  Din cînd în cînd. Îi vom asculta şi muzica, mai departe. Muzica lui, postată de el… din cînd în cînd.  Nu poate fi altfel, fiindcă el doar s-a… mutat…
Mile ar fi vrut să fie un om de zăpadă, curat, „într-o ţară plină de ură faţă de orice mai puţin faţă de oamenii de zăpada”.  Şi ar fi vrut ca în primăvară să se topească, să devină apă… „să se scalde toţi copiii în ea şi să se bucure să se bălăcească şi bunicii şi da şi părinţii ce odată au fost şi ei copii„…
Aşa e Mile, a venit primăvara, ai devenit apă… Apă curată…

P.S. – Prietenul Padrino l-a cunoscut pe Mile. A avut norocul ăsta. Şi într-un comentariu la postul meu de ieri, cel despre româneştile catalogări, mi-a scris aşa:
Aş mai adăuga ceva… O altă “definiţie”: MILE = JURNALIST… Cu J mare… Azi a murit şi e păcat, mare păcat…Încă o dată se demonstrează ca fiind adevărată axioma aceea care spune că Dumnezeu îi cheamă la El mai repede pe cei ”adevăraţi”. Îi citeam blogul pe care scria superb. Auziţi ce frumos: „Am iubit, am zambit si am plans, am avut partea mea la paguba, iar acum cand lacrimile au devenit substitut pentru bucurie ma uit in urma si ma amuz. Cand ma gandesc ca am fost capabil pentru toate astea si nu intr-un mod rusinos…e clar. A fost in felul meu. Si istoria o va spune. Mi-am asumat toate bunele si relele si pana la urma am mers pe calea mea. Da, e calea mea”… Poate fi un testament mai frumos? L-am admirat pe Mile Cărpenişan, mai ales că l-am întâlnit undeva, departe de ţară, într-un loc unde iadul pare o grădină suspendată faţă de ce poate face omul când se dezlănţuie monstrul din el şi pe mine a reuşit să mă impresioneze cum nici un reporter TV nu a făcut-o… Ba, să fiu cinstit, ar mai fi vreo doi…. Mi-a inspirat curaj, hotărâre, obiectivitate.. mai ales ca om dar şi ca profesionist… Încă un om tânăr a plecat dintre noi. S-a dus să facă reportaje din Rai, dar acolo ar cam fi pace şi linişte, iar un reportaj despre Lumină nu prea îşi are locul în media noastră tabloidizată…
Dumnezeu să te ierte după mare mila sa şi să te odihnească în pace, Sârbule!…

P.P.S. – Bineînţeles, astăzi s-au întîmplat lucruri mult mai importante… Prea puţine şi scurte au fost ştirile şi comentariile pe care le-am văzut sau citit despre… confratele  Mile Cărpenişan…

Convenţii, şabloane. Mutilări

Politicienii sunt curve. Femeile sunt isterice. Bărbaţii, porci. Guvernanţii, demagogi. Funcţionarii, mafioţi. Doctorii, şpăgari. Şefii, parveniţi. Profesorii, blazaţi. Poliţiştii sunt miliţieni. Judecătorii sunt corupţi. Vecinii, nişte securişti. Brănenii, nişte zgîrciţi. Ungurii, şovini. Românii, şmecheri. Italienii, macaronari. Ruşii, beţivi. Nemţii, corecţi. Ucrainienii, racheţi. Modelele, femei uşoare. Actriţele, nişte stricate.  Maneliştii, nişte ţigani. Modiştii sunt poponari. Ziariştii, nişte pierde-vară. Ardelenii sunt blegi. Oltenii, iuţi.  Pesediştii, nişte comunişti. Bancherii, nişte hoţi. Popii, farisei. Poeţii, muritori de foame.  Cîntăreţele, nişte fiţe. Artiştii, nişte fraieri. Analiştii, nişte mincinoşi. Primarii, nişte baroni.  Patronii, nişte moguli. Salariaţi, nişte sclavi. Cei fără diplomă, nişte incompetenţi. Conştiincioşii sunt proşti. Sportivii, nişte drogaţi. Blogherii, nişte ciudaţi. Ţăranii, nişte analfabeţi. Şomerii, nişte rataţi. Avocaţii sunt impostori. Vedetele, nişte neserioşi. Femeile de servici, nişte amărîte. Pieţarii, nişte escroci. Taximetriştii, nişte vitezomani. Celibatarele, fete bătrîne. Romanticii sunt inadaptaţi. Chelnerii, nişte leneşi. Instalatorii, nişte curvari. Latinii, buni amanţi. Preşedinţii, nişte tirani.
Ne învîrtim printre şabloane, etichete, categorisiri. Aproape toate în notă negativă. Trase pe două coloane, categoriile şi epitetele astea suportă permutări în voie. Mutilaţi şi… astfel mutilanţi avem senzaţia că suntem definitiv liberi, egali, ba chiar neconvenţionali!

P.S. Am topit ultimul petec de zăpadă. Într-o fotografie pe Livada Poştei. Fără pic de părere de rău;)

Descoperirea Americii. Déjà vu

Zi de februarie. Derdeluş. Viscol. Furtună de zăpadă. Şi atunci cînd vreau să o îmbrăţişez iarna mă alungă, mă trimite acasă. Seară. Caut printre poeţi, caut prin nişte notiţe vechi. Îndeletnicire plăcută de sîmbătă seara. Găsesc – mereu întîmplător – nişte date. Mă duc spre Geo Bogza. Rezonanţe stranii: parcă nu l-am citit niciodată, parcă habar n-aveam de existenţa lui. Numele său îmi spune ceva, îmi sună cunoscut…  Să fi trecut aşa de mult timp?…  Déjà vu? Privesc spre bucata de raft: un braţ de Geo Bogza. „Cartea Oltului”?… Nu, mai bine nişte… invective.  Pînă şi obscenitatea era altfel. Nu era xxx, era poezie… Poeta Ana Blandiana a spus undeva: „Tânăra generaţie a descoperit dragostea fizică, dar nu face legătura cu Geo Bogza; nu din răutate, ci din ignoranţă nu ştie că America a fost deja descoperită“. Mda… America a fost descoperită de mult şi toată lumea are senzaţia că o descoperă astăzi. Şi nu mai e vorba doar despre… minora pornografie sau… poezie. Nici măcar despre… blogopoezie. Nici măcar despre… Bob Marley. 😉

Geo Bogza

Poemul marinarilor venerici şi al femeii depravate

Clădit pe mlaştini, somnorosul port
Visa la sud, puţin a mort
Şi în el una, a tămâie
Întinsă pe araci ca via
Îşi făcea gravă meseria.

Era una vestită şi până în fund
Bolnavă, peste zăplaz cu gest rotund
Chema prin seară acvatici răzleţi
La rol primordial de călăreţi
De fiecare dată cu un câştig cinstit
Vindea o pulpă veche şi-un sex cam paradit.

Vindea cântând, sirena, ca-n basm şi epopeie.
Ca-n navigări vestite descrise-n odiseie:
Veniţi la mine marinari
La trupul meu cu tâţe tari
Imaculate, ca de ceară
La sexul meu de domnişoară
Veniţi cu bani rotunzi de aur
Să mă plătiţi ca pe-un tezaur
La trupu-mi rudă cu natura
De vreţi flămânzi să puneţi gura
Ca-n navigări vestite descrise-n odiseie
Vindea cântând, sirena, ca-n basm şi epopeie.

Frumoasei invitaţii răspunde un matelot
Marină lighioană, un tatuat pe bot
Părea scăpat atunci din dubă
Cu trupu-i ros de-o neagră bubă;
Ea îl iubi corect, ca orice fată
Scrâşnind din dinţi, ţipând odată.

Altul cu trudă şi oftat de bou
I-se deşeartă-n pântec ca un ou
Stricat de multe aşteptări
Când clătinat plutea pe mări
Umplut cu germeni şi moloz
Ca orice ou de brav matroz.

Dintr-un gâtlej alcoolic şi-un vechi acordeon
Cântau şi marinarii cu voci de bariton:
Venim la tine depravată
La trupu-ţi copt, păstrat în vată
Tumefiat de mult abuz
La sexu-ţi ca un cucuruz
Venim flămânzi încăodată
Primeşte-ne deci depravată
Vrem pentru inima din noi
Cu mult talent să te despoi
Să te vedem goală la brâu
Şi trupu-ţi ca un snop de grâu
Când îl va roade un şobolan
Sărind îl vrem, până-n tavan,
Cântau şi marinarii cu voci de bariton
Dintr-un gâtlej alcoolic şi-un vechi acordeon.

(din Poemul invectivă – 1933)

Cotorul de chitanţe al zilei. Ziua cîrtiţei de ieri

Amăgit a căutat ieri, toată ziua, cîrtiţa aia, Phil, despre care auzise că dacă ar zări-o o să-i bată mai repede primăvara-n geam. Nu a văzut-o, chit că a umblat numai cu ochii-n zloata de pe jos. Şi acum, la ora asta aşa de tîrzie, îi joacă în ochi, în minte, obositor, pendulul bocancilor negri păşind prin zăpada murdară şi udă. Udă… Încă îşi simte picioarele îngheţate… Nu, să nu cumva să creadă cineva că doar asta a făcut atâta amar de ore! Nu… S-a gîndit doar că dacă îşi lasă mintea să scotocească aiurea lucrurile vor trece mai uşor. Aşa şi-a împletit el numeroasele şi obişnuitele drumuri şi obligaţii,  încercînd să le mai şi trăiască cumva… Încă din zori! Ba a fost nevoit să sară şi peste cafeaua de dimineaţă!
Ah, dar am uitat să vă spun ceea ce pentru unii ar putea fi cel mai important: el, căutătorul de ieri al lui Phil, este un tip foarte important, este comis voiajorul… Acum veţi înţelege, poate, mai multe din cele pe care vi le povestesc… Fiecare început de lună, ba fiecare început de an îi sunt tot mai dificile… Cu fiecare an nou geamantanul pe care îl trage pe străzi după el este şi mai mare şi mai greu. Şi iarna asta urîtă parcă i-a îngreunat şi mai mult misiunea. Apoi a observat că de la an la an i se trasează…, „daily după daily”, „targheturi” tot mai înalte şi pe cît de înalte pe atît de imposibile şi stupide, după mintea lui… Deh, s-ar fi aşteptat ca în vremuri de criză ca astea să fie mai înţelegători şi cu el, cum de altfel văzuse că sunt cu alţii (başca unii dintre ei fuseseră paraşutaţi gata şefi pe munca lui fără ca vreodată să fi deschis în scurta, dar… profitabila, lor activitate vreo valiză)… E adevărat, se gîndea, putea fi şi mai rău, fiindcă auzise el de unu’ – de-o… teapă cu el – pe care nu l-au lăsat nici măcar să-şi ducă bătrînu’ la groapă pe motiv că nu era în ziua lui… liberă!
Mda… i-a fost grea valiza astăzi şi… şi mai puţini din clienţii-i fideli i-au deschis poarta. Unde mai pui că de fapt trebuia să vîndă dublu faţă de luna trecută din cauza pocinogului ăla cu vatmanul care i-a aruncat bagajul în drum de i s-au făcut toate una cu… zăpada!
Măcar de ar fi văzut cîrtiţa aia, îşi spune acum numărînd din cotorul cu chitanţe al zilei şi bifînd: lui Paul, un insectar, lui Daurel, o crăiţă, Gigi a luat o oglindă, Deea un dar (rama aia de poze din fildeş), Unchiul Vania, fanfară dorită,  Cristian, aşteptata bandulieră, Cella o pînză cu suflet, Rodica, un verb, Mirelei, o toamnă mişcată, Nea Costache a luat o cheie, Cody, o piatră… vălurită, Fanfan, o cutie de chibrituri, Ginei, nişte iluzii, Karla o uşiţă de dulap naftalinat, Angela a ales un castel (de tăcere), Rose… o bucată de curcubeu, Sebra a vrut doar un măr, Ticke şi-a luat o placă pentru patefon, Şerban, o gogoaşă caldă, Ştefan, un reportofon, Lollitta, un alfabet, Rareş a cerut un şnaps, Manole a vrut un tango, Matilda, o cărămidă, Alex, o felie de cozonac, Teo şi-a cumpărat un vis,  Ada, o poezie
Şi trase linie şi adună… Mâine avea să o ia de la capăt şi îşi jură să nu mai dea nimic pe… datorie! 😉

Gînduri obişnuite. Cu Allan, Janis şi Paul

A nins aşezat. Zăpadă un pic mai spumoasă, mai sclipitoare decît cele de pînă acum. Aceasta ar putea fi fotografia iernii ăsteia slute. Slută mai curînd din senzaţiile provocate de oameni asupra ei cît dinspre ea însăşi. Probabil avem şi iarna pe care o merităm sau iarna ia chipul şi asemănarea faptelor noastre… Şi dacă aşa este, e puţin probabil să mă mai minunez de norii de zăpadă atîrnînd grei prin copaci, de plapuma grosă şi albă îngreunîndu-mi paşii spre casă în luminile roşietice ale serii, de ninsul liniştit cu fulgi liniştiţi, mari cît palma… Întîmplarea face cumva ca hibenala-mi şi repetata-mi constatare să fie însoţită azi – previzibil, nu-i aşa? 😉 – de Edgar Allan Poe, Paul Cézanne şi Janis Joplin…  Ştiu, una cu alta contrastează flagrant… Sau, poate… nu!

Paul Cezanne - Muntele Sainte Victoire (1885)

E.A Poe – din „Berenice” (1835):
„Restriştea are multe chipuri. Felurite sunt nenorocirile pe pământ, încununând ca un curcubeu nemărginita zare, culorile lor sunt tot atât de variate, tot atât de deosebite ca ale curcubeului, şi totuşi la fel de apropiate şi contopite, încunună zarea fără margini ca un curcubeu! Cum se face că din atâta frumuseţe am scos o pildă de ceea ce e urât? Din simbolul păcii ceva asemenea suferinţei? Dar, aşa cum în morală răul e urmarea binelui, tot astfel din bucurie s-a născut durerea, fie că amintirea fericirii trecute este durerea zilei de astăzi, fie ca suferinţele clipei de faţă se obârşesc din extazele care ar fi putut fi cândva (…)
În această cameră m-am născut. Şi astfel, trezindu-mă din lunga noapte a ceea ce doar părea, fără să fie însă, nefiinţă, pentru a cădea deodată în chiar inima unui ţinut fermecat — într-un palat al închipuirii, pe tărâmurile ciudate ale cugetării şi erudiţiei monahale — nu e de mirare că mă uitam în jurul meu cu o privire uimită şi înfrigurată, că mi-am petrecut copilăria între cărţi şi mi-am risipit în visuri tinereţea; dar ceea ce pare ciudat e că, după trecerea anilor, amiaza vieţii mele de om matur m-a găsit tot în castelul părinţilor. Ceea ce e cu deosebire ciudat e stavila abătută asupra izvoarelor vieţii mele. Uimitoare a fost acea întorsătură petrecută în caracterul celor mai obişnuite gânduri ale mele, schimbându-le cu totul. Realităţile acestei lumi mă impresionau ca nişte vedenii, şi numai ca vedenii, pe când bizarele gânduri din ţara viselor ajunseră nu numai hrana vieţii mele de toate zilele, ci însăşi adevărata mea viaţă, întreagă şi unică”
, îşi zicea Egaeus…